Articol de Remus Dinu, Valentin David (video) - Publicat sambata, 29 aprilie 2023 00:00 / Actualizat sambata, 29 aprilie 2023 17:10
Gazeta Sporturilor a continuat în aprilie serialul „Cât costă să faci sport” cu o „escală” necesară în lumea tenisului și ale sale realități costisitoare. Concluzia? Unul dintre sporturile mereu în vogă de la noi din țară rămâne un magnet pentru copii, chiar dacă ambientul nu-i nici pe departe cel mai prietenos cu buzunarele părinților.
Dincolo de costurile pe care le implică „sportul alb”, GSP.ro propune astăzi o discuție în sens invers, cu „tabloul” prezentat din cealaltă parte a fileului, cea a antrenorului. Iar dezbaterea țintește și un subiect care a ținut săptămâni în șir capul de afiș în fotbal: problema diplomelor și a timpului efectiv petrecut până la obținerea licenței.
Cum devii antrenor de tenis? Care sunt etapele în drumul spre perfecționare? Cu ce obstacole riști să te întâlnești pe parcurs? GSP a dezbătut pe larg despre toate aceste aspecte alături de o antrenoare aflată la început în profesie, în esență încă jucătoare activă, dar pentru care vocația numărul unu e cea de pedagog. Numele ei? Ana Maria Gavrilovici, instructor de tenis la un club privat din București.
Antrenoare la 25 de ani: „Sunt făcută mai mult pentru asta”
Din aceeași generație cu Jaqueline Cristian, Gabi Ruse sau Miriam Bulgaru, Ana Gavrilovici și-a pus cariera de jucătoare pe hold și-și dedică acum o bună parte din timp noii sale îndeletniciri.
„Sunt făcută mai mult pentru antrenorat decât pentru a fi jucătoare”, susține tânăra care încă n-a împlinit 25 de ani. Vârsta nu-i o piedică, Ana compensează prin miile de ore petrecute pe teren alături de cursanții ei, fie că vorbim de copiii pe care-i șlefuiește pentru marea performanță sau de adulții care vin la tenis doar pentru relaxare.
Recomandată la 16 ani
- Ana, spune-mi, te rog, cum te-ai decis să faci acest pas? Cum ai făcut trecerea de la viața de jucătoare la a lua calea antrenoratului? Totul la o vârstă destul de fragedă.
- La mine, au mers lucrurile foarte natural. Am avut noroc ca de-a lungul timpului să cunosc și să lucrez cu foarte mulți oameni din tenis, mai ales antrenori. În jurul vârstei de 16 ani, am avut norocul să fiu recomandată la un club pentru a începe ca asistent de antrenor. Apoi, de-a lungul timpului, am fost solicitată la mai multe cluburi pentru a porni în antrenorat. Pot spune că n-am făcut încă trecerea 100%, deși antrenoratul este job-ul meu.
- În sensul în care...
- Mi-aș dori să mai încerc un pic și ca jucătoare. Oricum, la acea vârstă, nu te gândești neapărat că-ți închei o carieră și-ți începi alta. Te gândești, mai mult, că e un venit suplimentar și spui: «OK, de ce să n-o fac?». Așa a început totul. Nu m-am gândit că se va ajunge aici, dar mă simt foarte norocoasă că am început atât de devreme, că oamenii au avut constant încredere în mine și că am fost solicitată în permanență.
- Totuși, ți-ai pus un pic cariera de jucătoare pe hold, nu?
- Exact. Din mai multe motive. Mă gândesc că așa a fost să fie. Adică, nu pot să zic că regret. În acest moment, pot să zic că sunt făcută mai mult pentru a fi antrenoare decât pentru a fi jucătoare, dar încă am acea nevoie de adrenalină pe care ți-o dau meciurile.
„M-au avantajat mai mult cursurile din Anglia decât cele de aici”
- Hai să vorbim puțin despre această zonă de antrenorat. Care sunt pașii, cum ajungi un antrenor licențiat?
- În mare parte, antrenorul ar trebui să aibă un background ca jucător. Din punctul meu de vedere, este un pas important să începi de mic, să fi trecut pe la turnee, să fi trecut prin mâinile unor antrenori. Consider că aici te formezi ca antrenor. Este important să faci Facultatea de Sport, pe ramura aceasta de tenis. În cazul meu, eu fac Școala de Antrenori la CNFPA (n.r. - Centrul Naţional De Formare Şi Perfecţionare a Antrenorilor), care are o durată de doi ani. Am făcut și studii în afară, în Anglia, la Londra, care mi s-au părut extrem de practice și utile.
- Vorbește-mi un pic despre studiile pe care le-ai făcut în străinătate. În ce au constat?
- A fost foarte frumos. Sistemul este diferit. Eu am făcut doar primul nivel acolo, la Londra, dar mi-aș dori să le fac și pe următoarele. Ei ne-au dat puțină teorie de studiat înainte, iar apoi, când ne-au chemat la cursuri, am stat toată ziua pe teren, de dimineață până seara. Iar teoria a fost aplicată pe teren, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Am făcut și „RPT-ul” (n.r. - Registry of Tennis Professionals), care e mai mult pe școala spaniolă. La fel, foarte, foarte aplicat totul, am stat toată ziua pe teren, totul a fost demonstrat.
- Deci, niște diferențe considerabile între sistemul nostru și ce ai întâlnit tu, vorbeai de modelul spaniol.
- Pe mine m-au avantajat mai mult cursurile din Anglia decât cele de aici, mi s-au potrivit mai mult, dar și în România se fac cursuri intensive la Școala de Antrenori, care cuprind atât partea teoretică, cât și partea practică.
- Spuneai mai devreme că durează doi ani școala. Doi ani lungi, doi ani grei?
- Nu sunt doi ani compleți, avem niște module. Teoretic, cred că sunt patru luni de cursuri intensive. Avem un modul intensiv în toamnă, un modul în primăvară, toamnă și iar primăvară. Cam așa decurge această școală.
- La fotbal e o întreagă poveste, oamenii sunt nemulțumiți că durează mult prea mult, dacă ai auzit.
- Am auzit că CNFPA-ul, cel pe care-l fac eu, este separat de Școala de Antrenori de la fotbal, deci nu sunt aceleași lucruri.
„Degeaba ai un teanc de diplome, dacă nu înțelegi elevul pe care-l ai în față”
- La voi, cât de importantă este diploma?
- Este mult mai importantă experiența, este mult mai important să vrei să înveți de peste tot, să absorbi informație, să lucrezi cu cât mai mulți antrenori, să începi să vrei tu să progresezi, să studiezi cât de mult se poate, mai ales acum, când toată lumea are acces la informație, să știi să selectezi informația calitativă și, în același timp, să știi s-o aplici. Degeaba ai un dosar, un teanc de diplome, dacă ajungi pe teren și nu aplici nimic, nu știi să înțelegi elevul pe care-l ai în față, obiectivele acestuia și așa mai departe.
- Iar în România cum arată situația, din ce știi tu din „piață”? Câți au diplomă, câți nu au?
- Din cei pe care-i cunosc eu, majoritatea, foarte mulți adică, au. Eu am decis să fac această școală și pentru a mă dezvolta din punct de vedere personal. M-a ajutat faptul că toți colegii mei au făcut școala. Deci, situația se prezintă bine, din câte știu eu, sper să am dreptate. Mai nou, am văzut că se duc mulți și prin alte academii, prin afară, să învețe.
- La Tipsarevic, de exemplu, nu?
- Da, sunt colaborări și cu Tipsarevic, sunt colaborări și cu Piatti, sunt colaborări cu mai multe academii. Îmi place foarte mult că antrenorii, cel puțin colegii mei, se duc, învață, vrem și noi să mergem, cei mai tinerei, deci... da, lucrurile par să fie bune, par să meargă într-o direcție destul de bună în acest sport, din punctul nostru de vedere, al antrenorilor. Să vedem cum rezolvăm celelalte părți, respectiv partea financiară și așa mai departe.
Mulțumită cu banii câștigați din tenis. Dar întotdeauna există un dar! 😬
- Atingi un subiect delicat. Să vorbim un pic despre partea financiară. În măsura în care poți să-mi spui, ești mulțumită de veniturile pe care le obții din antrenorat? În condițiile în care, cum vorbeam mai devreme, cariera ta de jucătoare e un pic pe hold acum? Spunea și Djokovic, apropo, că, de la locul 300 în jos, e prăpăd pe planul acesta. Reușești să ai o viață liniștită din banii pe care-i faci din antrenorat?
- Eu sunt foarte mulțumită, dar această mulțumire vine și în urma unei munci deosebite, pentru că avem un program special. În general, noi lucrăm când oamenii sunt liberi, asta este situația. Îmi încep programul în fiecare zi la 07:00 dimineața, ceea ce mulți oameni probabil că n-o fac, și termin foarte târziu.
- Cât de târziu?
- Depinde de zi. 8, 9, poate chiar 10 seara. Deci, cu siguranță, aceste venituri nu vin ușor. Dar merită, cel puțin pentru mine, mai ales că-mi place foarte mult ceea ce fac și cred că se vede. Tind să cred că majoritatea antrenorilor din România ar trebui să fie mulțumiți, având în vedere prețurile care sunt pe piață. Și pot spune că nu e ușor ceea ce facem, de aceea sunt și prețurile care sunt. Adică, din punct de vedere al antrenoratului, nu cred că am putea scădea. Din păcate, și la terenuri... este foarte greu să ții o bază, închirierea propriu-zisă a terenului nu cred că poate scădea foarte mult. Nu e o problemă doar la noi în țară. Sportul, în sine, este complex și necesită mulți oameni, terenuri...
- Publicația noastră chiar a realizat recent un tablou al costurilor pe care părinții trebuie să le suporte pentru a-și trimite copiii spre marea peformanță, iar concluziile au fost destul de usturătoare pentru buzunarele lor. Te-am întrebat pe tine dacă ești mulțumită din punct de vedere financiar, dar cum vezi lucrurile în sens invers? Cât de costisitor țo se pare din perspectiva părinților care-și trimit copiii la tenis?
- Da, din păcate e foarte costitsitor, mai ales pentru cei care vor să facă două antrenamente pe zi, pregătire fizică, recuperare. Este extraordinar de greu. Dar acest sport implică foarte multe servicii, mulți oameni, iar serviciile sunt, în general, destul de scumpe. Nu văd o soluție în rezolvarea acestei probleme decât sponsorii sau ajutor din partea Federației. Dar, din păcate, sunt foarte greu de găsit și asta e situația, nu avem ce să facem.
- Deci, dacă nu ești un uriaș talent, riști să investești foarte mult și să nu-ți mai recuperezi niciodată investiția, iar copilul tău să nu ajungă niciodată...
- Da. Și dacă ești foarte talentat, există riscul să nu găsești sponsorii necesari. Dar consider că părinții n-ar trebui să se gândească că investesc și că-și vor recupera apoi banii...pentru că sunt atât de multe riscuri. Copilul poate avea performanțe extraordinar de bune ca junior, dar în momentul în care trebuie să facă trecerea la seniorat, în momentul în care începe să câștige bani, se poate accidenta sau poate ajunge la o suprasolicitare sau poate cădea mental. Se pot întâmpla extrem de multe lucruri, deci, din start, nu ar trebui să ne gândim că investim în copil, pentru ca apoi să recuperăm.
„Mulți copii sunt suprasolicitați”
- Inevitabil, o să mai fac o paralelă cu fotbalul, unde auzim antrenori din mediul juvenil plângându-se de implicarea exacerbată a părinților, care stau pe margine, dau sfaturi, îi ceartă pe antrenori, își ceartă copiii, ba chiar îi terorizează. În tenis cum e? Cum îi simți pe copii? Îi simțiți traumatizați pe unii dintre ei? Forțați să vină la sport?
- Nu neapărat forțați. Dar cred că e o problemă pe care antrenorul ar trebui s-o rezolve, să pună o barieră și să-i explice părintelui că în acea oră - sau cât vine la antrenament - copilul ar trebui să asculte doar de antrenor, pentru că părintele nu este specializat în acest sport, antrenorul este. Bineînțeles că nu este ușoară această „luptă” părinte-antrenor, dar ar trebui să facem un efort și să explicăm că e în favoarea copilului. Da, sunt copii care, din păcate, sunt suprasolicitați. La noi, este o problemă foarte importantă și asta ne-au spus și cei din Anglia, pentru că se începe foarte devreme. Avem părinți care-și aduc copiii la tenis la trei, patru ani. Mai nou, există și materiale care ajută copiii să înceapă sportul atât de devreme, dar se cere deja mai mult și mai mult de la niște copii care au început sportul oarecum prematur, iar apoi, din cauza investițiilor foarte mari, începe să se pună presiune pe ei, ceea ce e un pic greșit. Iar la o vârstă destul de fragedă există riscul să se suprasolicite și...
- Și să clacheze?!
- Exact. Cam acest lucru se întâmplă din cauza suprasolicitării. Chiar și mental. Când copilul ar trebui să aibă explozia și să ajungă la rezultatele dorite, el este deja epuizat fizic și mental și nu-și mai dorește. Avem foarte multe cazuri, inclusiv în România, de jucători care s-au lăsat exact când trebuia să se facă trecerea spre seniorat. Când era momentul cel mai important să reziste, atunci au clacat.
- Apropo de aceste lucruri, știu că tatăl tău lucreză în tenis, tu ești, deja, de-o viață în tenis, vreau să te întreb dacă-ți vezi propriul copil fâcând tenis sau dacă-l vei împinge către sportul ăsta. Ți-ai pus vreodată problema asta?
- Da, mi-am pus problema. Este, probabil, cea mai grea întrebare, pentru că știu prin ce am trecut eu, prin ce trec copiii care ajung la mine. Cred că cea mai deșteaptă mișcare ar fi să-mi dau copilul la sport, dar să nu lucrez eu cu el. Eu ar trebui să fac ce am zis mai devreme, să fac o diferență. Chiar dacă pot lucra cu el, mi-aș dori să fiu părinte și atât și să-mi dau copilul la alt antrenor în care să am încredere și să știu că face treabă bună. Cred că asta ar fi soluția. N-o să pun presiune, n-o să am așteptări să facă performanță pentru că știu cât de greu este, știu ce investiție m-ar aștepta pe mine. Depinde de mai mulți factori, o să iau o decizie la momentul respectiv.
- Poți să ne descrii cum arată o zi din viața ta? O antrenoare de tenis și o jucătoare încă activă, presupun că trebuie să îmbini două noțiuni diferite, nu doar să stai pe teren cu elevii tăi.
- Punctual, dau ore de la 07:00 dimineața până la 10:00 - 11:00, apoi încep să-mi fac pregătirea fizică, poate chiar și un antrenament de tenis pentru mine. Apoi, am puțină pauză la prânz, iar în jur de 15:00 - 16:00 vin înapoi în bază pentru a antrena până seara. Este un program destul de încărcat, greu de dus, dar, dacă știi să-ți iei o zi, două de recuperare și să nu exagerezi...Cred că optim ar fi să antrenezi undeva la patru ore pe zi, ceea ce, din păcate, din punct de vedere financiar, este puțin.
- Presupun că tu faci dublu.
- Da. Dar, cumva, încerc să aleg între pregătire fizică și tenis în ziua respectivă, pentru că e mult să fac atât de multe ore, să predau, iar apoi să fac și antrenament de tenis, și pregătire fizică. Încerc să le variez. Într-o zi fac pregătire fizică, într-o zi fac tenis. Cam așa arată zilele mele de luni până sâmbătă, duminica e singura mea zi liberă, în care merg la recuperare și încerc să fac orice pentru a mă simți odihnită pentru ca de luni să reîncep acest program.
- Nu te-am auzit spunând nimic de viața ta personală. Presupun că, la fel ca orice alt tânăr care-și dedică viața sportului, astfel de lucruri trec în plan secund.
- Exact. Momentan, nu este o prioritate pentru mine, am lăsat lucrurile să meargă de la sine. Nu mă pot plânge nici pe acest plan, dar, într-adevăr, cine se bagă, să zic așa, trebuie să...
- Să-și asume!
- Trebuie să mă înțeleagă, atât. Să înțeleagă ce fac și, în general, oamenii din acest sport înțeleg. Dar momentan sunt foarte fericită și împlinită și pe planul acesta personal.
Ana Maria Gavrilovici, între cursurile cu copii și lecțiile date amatorilor: „Trebuie să-ți înțelegi elevul și să îi știi clar obiectivele”
- Cum e să faci trecerea de la a lucra cu copii care vin să facă tenis de performanță, care au anumite țeluri, la a da ore unui amator. Cum e acestă trecere de la un stil la altul? Ți-e dificil sau totul vine de la sine si nu ți se pare grea adaptarea asta?
- Nu este grea atât timp cât știi să-ți înțelegi elevul și să îi știi clar obiectivele. Eu iau fiecare oră de la capăt, îmi propun să le fac cât de bine pot eu, să fiu mulțumită că la sfârșitul orei am lucrat la capacitate maximă. Cred că este importantă fiecare parte. Îmi place foarte mult să lucrez cu adulți care vin să joace de plăcere. Este foarte frumoasă starea cu care pleacă de pe teren și...
- Presupun că vin stresați, „amorțiți” după opt ore de birou, s-au mai certat și cu șeful și vin aici să se relaxeze.
- Exact, exact. Dar este foarte frumos, pentru că vin cu o stare foarte bună, față de copii, unde este un pic mai multă presiune, mai ales dacă urmează să joace în competiții. E un pic mai complicat, mai greu, pentru că trebuie să facem antrenamentul la cote maxime. Dar, personal, mă mulez destul de ușor pe fiecare elev în parte. Mă ajută foarte mult și experiența. De-a lungul timpului, am învățat să țin foarte mult cont de ce-și dorește fiecare în parte, ce obiective are și să ne ținem de plan.
Lucrează cu o jucătoare din Ucraina
- Am înțeles că în ultima perioadă au venit aici și foarte mulți ucraineni. Descrie-mi pe scurt experiența asta, cum e să lucrezi cu ei?
- Cred că avem trei jucătoare în bază în acest moment din Ucraina. Una dintre ele lucrează cu mine. Este foarte frumos, îmi place că le putem ajuta. Au venit cu o stare destul de bună, deși înțeleg că au făcut o pauză având problemele acestea și mutându-se dintr-o țară în alta. Dar este frumos, mă bucur că am fost aleasă de una dintre ele și îmi propun s-o ajut să meargă la competiții și să facă treabă cât mai bună.
- Tu ce-ți propui pe termen lung în această meserie? Te vezi, la un moment dat, lucrând cu cineva full-time, călătorind alături de el la turnee? Ți-ai setat asta pentru viitor?
- Da, mi-aș dori foarte mult să lucrez cu un singur jucător și să plec pe tur. Cred că e principalul scop pentru majoritatea antrenorilor. În acest moment, îmi doresc să-i fac pe toți copiii cu care lucrez să plece în competiții, să joace turnee și așa mai departe. Iar apoi voi vedea dacă voi avea o colaborare de acel gen, să fiu în loja cuiva. În principiu, mi-aș dori să lucrez cu o fată, pentru că e important ca antrenorul să știe dacă lucreză mai bine cu fete sau cu băieți, iar eu lucrez mai bine cu fetele.
„Mi-aș fi dorit să-l întâlnesc mai devreme pe Daniel Dobre”
- Ai un model pe partea de antrenorat? Din afară, din România...?
- O să spun două din România pe care le apreciez foarte mult. Codruț Tinică, cel care mi-a fost antrenor și-mi este mentor și coleg în acest moment și mă ajută cu orice. Îi mulțumesc din suflet. Îmi place enorm și apreciez dintotdeauna colaborarea noastră. Și domnul Daniel Dobre, care este, din punctul meu de vedere, un antrenor extraordinar, cu care mi-aș fi dorit să mă întâlnesc puțin mai devreme, dar mă bucur că am ocazia să lucrez cu amândoi în aceeași bază și să stau pe lângă ei, să învăț cât mai multe.
- Și din afară?
- Aș putea să spun Patrick Mouratoglou. Apreciez nivelul la care a ajuns ca antrenor, nefiind un jucător cu rezultate extraordinare. A început oarecum de jos și a ajuns la acest nivel. Mi se pare extraordinar, este un model. N-am apucat să-l cunosc, să merg la el la academie și să văd exact ce face, dar a fost primul nume care mi-a venit în minte.
Cum ajungi instructor de tenis? 10 ponturi de la Ana Maria Gavrilovici:
- „Antrenorul ar trebui să aibă un background ca jucător, să fi jucat turnee, să fi trecut prin mâinile unor antrenori”;
- „E important să urmezi Facultatea de Sport”;
- „Este mult mai importantă experiența, este mult mai important să vrei să înveți de peste tot, să absorbi informație, să lucrezi cu cât mai mulți antrenori”;
- Schimburi de experiențe, vizita la academii din străinătate;
- Acceptă un program haotic: „Îmi încep ziua la 07:00 dimineața, ceea ce mulți oameni probabil că n-o fac. Termin târziu, 8, 9, poate chiar seara”;
- Să fie mulțumiți cu veniturile pe care le obțin, „având în vedere prețurile din piață”;
- Să nu le permită părinților să depășească „bariera” impusă de antrenor;
- Să accepte că viața personală va trece în plan secund;
- „Adaptarea de la un cursant la altul nu este grea atât timp cât știi să-ți înțelegi elevul și să îi știi clar obiectivele, să te mulezi pe fiecare în parte”;
- „E important ca antrenorul să știe dacă lucrează mai bine cu fete sau cu băieți”.
Vezi și alte știri din tenis:
Zgura fără titani » Rafael Nadal absent la Madrid, Novak Djokovic șters. Cine va străluci?
