Articol de Ioana Mihalcea - Publicat vineri, 21 decembrie 2018 16:50
Atenție, a venit poliția bucuriei! Ce, facem ce vrem aici? Nu! Pentru că după evenimentele de ieri de la Giurgiu, am învățat câteva reguli noi:
- Nu mai am voie să mă bucur la golurile echipei mele favorite, cu care țin dintotdeauna și pe care am venit la stadion să o văd jucând.
- Dacă echipa mea e condusă, cu atât mai mult nu am voie să mă bucur dacă marcăm.
- Dacă înscrie un fotbalist care-mi e rudă, la revedere!, s-a terminat cu mine dacă am schițat un zâmbet sau am ridicat un pumn triumfător în aer.
- Voi fi monitorizată atent de, culmea!, un suporter al echipei mele, care se va asigura că respect aceste reguli.
Acum să redevenim serioși. Și să fim sinceri. Singura problemă în mult mediatizatul caz al Andreei Hanca este că e femeie. Dacă se bucura fratele lui Sergiu sau tatăl lui, nu se sesiza nimeni. Și cu siguranță nu îi zicea nimeni unui bărbat "Îți dă bani să te duci la shopping după fiecare gol?", pe un ton zeflemitor.
Evenimentele de genul acesta scot la iveală tot ce e mai urât și mai discriminator în oameni. S-a bucurat Andreea la golul soțului ei, fotbalist la Dinamo? Gata! S-a dat liber la jigniri asortate, remarci sexiste și toate mârlăniile posibile, verbal și în scris, așa cum ne stă bine din fotoliile mult prea comode ale ipocriziei. Căutăm imediat în sertarele minții imagini pe care le-am văzut pe conturile ei de pe rețelele de socializare, ne amintim cum îl cheamă pe copil, unde își face ea cumpărăturile și ce design are în casă. Toate devin arme în războiul împotriva bucuriei și a liniștii, a sărbătoririi unui gol.
Ca să găsim puțină empatie în inimile microbiștilor trebuie să apelăm la celebrul "Imaginează-ți că ar fi fost sora ta, soția ta, mama ta etc.", de parcă o femeie care nu ne este rudă nu ar merita sub nici o formă să fie crezută, ascultată, respectatã, apărată.
Acestea fiind zise, poate că și Andreea Hanca a exagerat puțin în relatarea incidentului când a vorbit "la cald" despre agresiuni fizice. Până nu vom vedea înregistrarea completă nu vom ști care a fost exact amploarea conflictului și cât de departe s-a mers. Adevărul e întotdeauna undeva la mijloc. Poate că și Sergiu Hanca a exagerat puțin în reacția de după, când, ușor dramatic, a anunțat că vrea să plece urgent și că, pentru el, Dinamo a murit.
Așa cum mulți suporteri au renunțat să se mai asocieze cu acest gen de "fan", cum e cel care a avut schimbul de replici cu Andreea, este și dreptul fotbaliștilor să nu dorească să se mai asocieze cu clubul care îi tolerează și nu ia niciodată măsuri împotriva lor. Un club normal l-ar fi identificat pe imaginile video pe respectivul spectator, ar fi stabilit gravitatea incidentului și ar fi procedat în consecință. Și și-ar fi respectat astfel ceva mai mult jucătorii.
Dinamo n-a murit, dar nici mult nu mai are. Fotbalistic este aproape de colaps, fără investiții și fără strategii. Sentimental... e bine că o țin în viață străjerii bunului simț, care trebuie să țipe la o femeie în tribună ca să fie și ei bărbați adevărați (ce-o mai fi însemnând și asta) undeva. Până la urmă, stadionul a fost dintotdeauna un loc unde oamenii au venit să-și verse frustrările, nu? Unde altundeva mai poți înjura la liber, în public, în grupuri atât de mari de oameni, fără nici o consecință? Unde altundeva mai poți adresa cele mai urâte vorbe și compune cântece obscene și oribile despre alte persoane și despre familiile lor, urlându-le cu mândrie din toți rărunchii? Și-atunci... de ce să ne mai mirăm.
