Articol de Ionuţ Iordache - Publicat luni, 11 iulie 2022 08:24 / Actualizat luni, 11 iulie 2022 11:25
Mihai Neşu e şef de şantier la Complexul de Recuperare Sfântul Nectarie, proiectul său în care îşi investeşte aproape tot timpul şi toată energia. Speră să fie gata până la finalul anului, dar inflaţia galopantă din construcţii îi dă planurile peste cap: „Ne mai trebuie 1,8 milioane de euro!”.
Intru pe Strada Lalelelor din Cihei, trec de Strada Prieteniei şi imediat după e strada Aron Pumnu. Aici Mihai Neşu a găsit locul perfect pentru a construi Complexul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii.
„Mi-a oferit domnul Bolojan un alt teren în Oradea, dar nu mi-a plăcut, nu era ce ne trebuia. Aici e o zonă mult mai bună, mi-a plăcut din prima".
L-am găsit pe Mihai în centrul şantierului. „Avem o eroare mică de proiectare la clădirea de cazare", îmi spune el în timp ce continuă discuțiile cu muncitorii pentru a găsi o soluţie. „O scoatem noi la capăt, nu e problemă".
Bărbatul de 39 de ani, care şi-a petrecut ultimii 11 în scaunul cu rotile, are o pălărie imensă pe cap care îl protejează de soare. Dar îi protejează doar capul, mâinile şi picioarele sunt bătute de soare. „Căldura asta sufocantă e cel mai mare duşman al meu, dar vin zilnic la şantier. Îmi place tare mult şi vreau să mă asigur că ies lucrările aşa cum ne dorim".
Îmi povesteşte cum a învăţat în pandemie programe de arhitectură şi de randare 3D pe telefon, până când „telefonul a cedat şi am trecut pe calculator".
Manevrează calculatorul tot cu ajutorul telefonului şi cu o manetă a scaunului cu rotile: „Uite, toată randarea asta 3D e făcută de mine şi de Iulia, directoarea fundaţiei. Au fost ideile noastre, am colaborat bine şi cu arhitecţii, o să iasă ceva tare fain".
De la 100mp la 23.000 mp
A plecat la drum acum 7 ani de la o suprafaţă de 100mp, „cam cât un apartament, unde era înghesuială mare", apoi a găsit un spațiu mai mare, de 250mp.
„Din păcate sau din fericire, nici nu ştiu cum să zic, am realizat că şi acest loc e prea mic pentru câţi copii veneau la noi. Aşa că ne-am gândit că ne trebuie ceva mai mare şi am ajuns în Cihei. Cine ar fi crezut că o să ajungem aici? Eu nu! Nici măcar nu mai voiam să mă întorc în România, nici nu visam la aşa ceva", zâmbeşte Mihai.
Şi parcă îl vezi pe Christopher „Superman" Reeve spunând: „La început, visurile par imposibile, apoi improbabile şi, în cele din urmă, inevitabile".
Pe o suprafață de 2,3 hectare, la Cihei vor fi un centru de recuperare, o biserică, un teren de minifotbal, 5 apartamente pentru cazarea părinţilor, o clădire pentru terapie cu cai, parcuri şi grădini.
Stadiul lucrărilor a ajuns la 45%, „nu cred că suntem la 50%". „Am cheltuit cam 2,3 milioane de euro cu ce se vede acum pe şantier, plus 200.000 de euro pe materiale care nu au ajuns încă aici. Plăţile sunt un pic în avans. În 2019, am făcut o estimare bugetară cam de 3,6-3,8 milioane de euro.
Banii aceştia cred că o să îi avem până la sfârşitul anului, dar după pandemie şi din cauza războiului au crescut foarte mult preţurile materialelor de construcţie şi am mai avea nevoie de încă 1,8 milioane de euro pentru a finaliza. Am speranţa că vom strânge şi aceşti bani şi că vom deschide centrul cât mai repede. Poate nu de Crăciun, aşa cum visam, ci în prima parte a anului 2023".
„Nici în Olanda nu e aşa ceva"
E uimitor cum acest bărbat vorbeşte despre randări 3D, despre arhitectură, despre planuri bugetare. „Am citit pe net cum zic unii din România despre mine că e posibil să rămân legumă toată viaţa. Păi, aici, în Olanda, legume ca mine, aşa, sunt directori de bănci! Când eşti director de bancă nu poți să zici că eşti o legumă", spunea Mihai acum 11 ani.
Nu a ajuns director de bancă, dar a ajuns ceva mai mult. Un şef de şantier pentru un centru cum nu mai există în România, „cred că nici în Olanda nu există aşa ceva", şi, mai presus de toate, a devenit „prietenul lui Hristos". Prietenul lui Hristos de lângă Strada Prieteniei
60.000de oameni au donat pentru acest centru doar prin SMS. Jumătate dintre aceştia donează lunar câte 2 euro
Părinţii plătesc un sfert din costul tratamentului
Deşi când a deschis pentru prima oară centrul aproape totul era gratuit, acum părinţii trebuie să suporte un sfert din costul tratamentului. Neşu explică de ce:
„Aşa îi responsabilizăm un pic. La început, fiind gratuit, erau mulţi care făceau programare, dar nu mai veneau la terapie cu copiii. Şi ocupau locul altui copil. Acum, fiecare plăteşte un sfert din cost, dacă tratamentul costă 100 de lei în altă parte, la noi plăteşte doar 25 de lei. Dacă nu pot ajunge la data fixată, au ocazia să se reprogrameze".
800.000 de eurovor fi cheltuielile anuale estimate după ce se va deschide centrul. Părinţii vor acoperi un sfert din această sumă, iar restul banilor vor veni din donaţii
Cum puteţi ajuta
- SMS cu textul CRED la 8844 prin care te abonezi să donezi 2 euro lunar
- Online pe mihainesufoundation.com
- Personal, cu cash sau card, la sediul Fundației Mihai Neșu din Oradea, de pe str. Dimitrie Cantemir nr 39, în intervalul 11.00-18.00 de luni până vineri
- Prin direcţionarea a 3,5% din impozitul pe venit
- În conturile bancare:
RO63BTRLRONCRT0246793101 - cont în Lei
RO13BTRLEURCRT0246793101 - cont în Euro
RO17BTRLUSDCRT0246793101 - cont în USD
Mihai Neșu: „Când am încetat să îmi mai plâng de milă, viaţa mea s-a schimbat”
Mihai Neşu explică zâmbitor cum accidentul de pe 10 mai 2011 i-a făcut un mare bine, povesteşte cum s-a convertit la ortodoxie şi cum arată viaţa sa după 4.082 de zile în scaunul cu rotile.
- Mihai, în septembrie 2011, la 4 luni de la accidentare, spuneai că ai vrea să îţi cumperi o casă micuță cu o curte de o mie de metri pe insula grecească Milos. 11 ani mai târziu, construieşti o „casă" mare pe o suprafaţă de 23.000 de metri pătraţi. Cum s-a transformat Mihai Neşu de la căsuţa aceea la centrul pe care îl ridică pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii?
- S-a transformat foarte mult. Mai citesc şi acum interviurile făcute de Cătălin Tolontan cu mine atunci şi observ cât de mult s-a schimbat gândirea mea de atunci până acum. Gândirea noastră are legătură cu ce are omul în suflet atunci când vorbeşte. Am trecut prin multe transformări, şi fizice, şi sufleteşti. Înainte de accident şi o perioadă după, îmi doream multe lucruri pentru mine, proprietăţi, lucruri care să mă bucure, să mă relaxeze, care credeam că mă fac fericit. În ultimul timp, mi-am dat seama că atunci când sunt de folos oamenilor simt cea mai mare bucurie. Iar de atunci îmi folosesc toată energia încercând să fiu de folos oamenilor. Şi aşa am ajuns la acest proiect. Sunt mult mai fericit cu ce fac acum decât cu ce făceam înainte. Am avut nevoie de acest accident pentru a înţelege ce trebuie să fac în viaţă.
- Cum ţi-a venit ideea acestui proiect?
- Noi am deschis un centru de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii în urmă cu 7 ani. Dar spaţiul e mic. Aşa că folosind experienţa acumulată la centrul vechi, cu experienţele mele de la terapie din Olanda şi SUA, s-a născut acest proiect. Ne-am gândit şi la părinţii acestor copii, sunt nişte oameni tare epuizaţi şi aici ar avea ocazia să aibă şi ei o perioadă de relaxare. Vom avea o bisericuţă, unde se pot apropia de Dumnezeu cât doresc ei şi consideră că au nevoie, vor fi parcuri, un restaurant, cazare ca la un hotel de 5 stele, un teren de minifotbal. O să fie un loc care să le aducă liniştea pe care o caută toţi oamenii şi nădejdea de a merge mai departe indiferent de greutăţi.
- De ce un centru pentru copii şi nu unul pentru adulţi?
- Am încă în minte clar momentul în care m-am hotărât. Eram în Olanda, la centrul de recuperare, eram în grădină, la soare, şi am văzut un copil mic de tot, era ghiozdanul mai mare decât el. Şi avea, săracul, hidrocefalie, avea capul ceva mai mare, dar în rest era sănătos. Am văzut că a coborât din maşină şi a intrat singur în centru. M-am dus după el să văd unde se duce. Şi ştia ce să facă, s-a dus la etaj, la pediatrie. M-a impresionat mult şi mi-am zis că dacă vreodată o să mă întorc în ţară, deşi atunci nu doream, o să deschid ceva pentru copii. Ca să aibă şi copiii noştri condiţii ca în Olanda.
- Mihai, te-ai gândit vreodată cine pe cine ajută? Tu pe copii sau ei pe tine?
- E un ajutor reciproc, asta e clar! Copiii sunt nişte exemple pentru noi şi pentru mine, în special. Mă ajută foarte mult, ei îmi dau putere să continuu terapiile şi să mă ţin de ele cât pot de conştiincios. Că de multe ori prefer să stau pe şantier decât să mai fac terapie. Dar îmi dau seama că statul pe şantier e condiţionat de starea mea de sănătate, iar starea mea de sănătate depinde de terapiile de care trebuie să mă ţin. Iar când îi văd pe copii cât lucrează, cât de voioşi sunt, lucrez şi eu mai cu spor. Ne învaţă cum să trecem peste greutăţi cu bucurie.
- Dar tu te vezi un exemplu pentru ei?
- Poate sunt pentru cei mai mari, cei peste 10-12 ani, care încep să pună întrebări, să se întrebe de ce trec prin ceea ce trec. Cu ei mai vorbesc, ne povestim, fiecare, experienţa personală şi ne ajutăm unul pe altul. Aceste poveşti te fac să treci mai uşor peste momentele mai grele.
E un proiect care se datorează multor persoane, cărora le suntem recunoscători. Sperăm că vom ajuta foarte mulţi copii cu dizabilităţi şi să nu le înşelăm încrederea oamenilor care au avut încredere în noi şi au donat.
Ne-a ajutat Dumnezeu să nu rămânem nicio zi fără bani. Când se cam golea punga, pac!, mai venea o sponsorizare mai mare care ne ajuta să mai stăm cam două luni mai relaxaţi
- Mihai Neşu
Mihai Neșu: „Ce câştigi dacă te plângi?”
- E greu de înţeles pentru un om sănătos cum e să treci prin ce treci tu şi cum poţi să fii atât de zâmbitor, de optimist şi de plin de viaţă.
- Ştiu, e imposibil de înţeles. Şi mie mi-ar fi fost imposibil dacă nu treceam prin aşa ceva. Când eram la Steaua, am cunoscut un fan care era în scaun cu rotile şi mă întrebam şi eu cum poate să zâmbească. Dar gândeam cu mintea de atunci. Acum îmi dau seama că accidentul m-a ajutat foarte mult să mă schimb ca om, mi-a făcut un bine. Chiar dacă mai am dureri, disconfort sau că am nevoie de ajutor pentru tot felul de chestii simple, dar, în timp, le-am acceptat.
- Ştii care a fost momentul, în aceşti 11 ani, în care ai acceptat situaţia şi ţi-ai dat seama că accidentul ţi-a făcut un bine, aşa cum spui tu?
- A fost un proces de durată, au fost multe discuţii cu duhovnici, cu oameni la care ţin, dar cred că momentul zero a fost în 2016. Până atunci aveam tendinţa să mă plâng foarte mult. Ţin minte şi acum că mă întreba lumea «Ce mai faci, Mihai?» şi eu începeam «Of, nu mai pot, e greu!». Dar în 2016, eram la Muntele Athos şi discutam cu un părinte care mă tot auzea că mă plâng. Şi el mi-a zis: „Ce câştigi dacă te plângi? Se schimbă ceva? De ce te plângi atât?". Nu ştiu să îmi explic, dar o aşa mare putere au avut cuvintele lui că de atunci nu mi-a mai venit să mă plâng. Şi viaţa mea s-a schimbat de atunci uşor-uşor, iar când mă întreabă cineva ce fac, eu îi răspund cu bucurie „Bine!".
- Mergi des la Muntele Athos?
- Ne-am făcut un obicei de a merge în fiecare an. Mergem la sfârşitul lui iulie, când sunt Sfinţii Vatopedini. Nu am ratat niciun an din 2015. E un loc special. Merg şi la mănăstirile de la noi, dar ca să fac o comparaţie, e ca şi cum aş merge la facultate, la noi, şi la master, la Muntele Athos. Părinţii de acolo sunt speciali, oameni curaţi, iar cei care stau pe lângă ei se mai curăţă şi ei.
- Ce învăţăminte ai mai primit de la ei?
- Pe mine m-au ajutat trei sfaturi pe care mi le-a dat Părintele Stareţ, chiar la prima mea vizită acolo. Chiar dacă atunci nu le-am înţeles, acum încep să le înţeleg şi să mă ţin de ele. Primul este să am răbdare cu orice se întâmplă. A fost greu pentru că eu eram un om nerăbdător, dar în timp mi-am dezvoltat mult răbdarea. Apoi mi-a spus să am un duhovnic şi să ascult de el, să mă spovedesc periodic. E ca atunci când te doare ceva şi te duci la doctor. Iar când te doare sufletul, te duci la duhovnic. Ultimul sfat a fost să încerc să Îl am pe Hristos cel mai bun prieten. Acesta a fost cel mai greu de înţeles. Cum să fii prieten cu Iisus? Dar apoi am realizat că a vrut să îmi spună că dacă Îl voi considera prieten pe Hristos, o să încerc să mă apropii de bunătatea Lui, să am un comportament cât mai bun. E cel mai greu lucru de făcut.
- Şi cum reuşeşti?
- Doar cu voia lui Dumnezeu! E greu să te schimbi ca om. Dar Dumnezeu te tot pune la încercare până când reuşeşti să te schimbi. E chiar o poveste cu un sfânt care tot mergea în biserică şi se certa cu fraţii din mănăstire. Şi se ruga la Maica Domnului să îl ajute să nu mai fie atât de nervos. Dar i se părea că se întâlneşte şi mai des cu fraţii şi se certa şi mai tare. Şi a întrebat-o pe Maica Domnului de ce tot îi scoate în cale pe fraţi, că dacă nu s-ar mai întâlni cu ei nici nu ar mai fi aşa certăreţ. Şi atunci i-a apărut răspunsul Maicii Domnului: „Eu de aia ţi-i trimit pe fraţi, ca să înveţi să te abţii şi să nu te mai enervezi". Poţi să te schimbi doar dacă te apropii de Dumnezeu.
- Tu cum te-ai apropiat de Dumnezeu?
- De nevoie. Eu am fost exemplul acela negativ, din nevoie şi nu din dragoste. Înainte de accident nu pot spune că eram credincios, aveam o relaţie cu Dumnezeu bazată doar pe obligaţiile lui Dumnezeu faţă de mine. A fost foarte greu pentru mine să înţeleg această relaţie cu Dumnezeu, această colaborare între lumea văzută şi cea nevăzută. E ca forţa gravitaţională, nu o vedem, dar ea ne ţine pe noi pe Pământ, ea există, e reală. Altfel, am cădea în gol, în neant.
- A fost vreo persoană care ţi-a călăuzit drumul spre ortodoxie?
- Au fost mai multe, nu una singură. Mulţi prieteni mi-au spus că aceasta este calea şi am început să studiez. Eu eram greco-catolic, dar am fost şi la baptişti, şi la evanghelişti, şi căutam peste tot cine este Dumnezeu. Şi după multe căutări şi discuţii, m-am botezat ortodox la 30 de ani, chiar înainte de Crăciun. Dar pentru a avea o relaţie bună cu Dumnezeu, trebuie să te „antrenezi" zilnic, e ca la sport.
Mihai Neșu: „Fotbalul e cel mai bun somnifer"
- Cum arată o zi din viaţa ta acum?
- Stau câteva ore pe şantier, îmi place foarte mult. Dimineața iau micul dejun, făcut de doamna asistentă. Apoi plec spre şantier, câteodată vin singur de acasă, sunt 9 km pe care îi fac pe pista de biciclete, stăm bine la acest capitol în zona asta. Fac cam o oră, e o plimbare plăcută. Mănânc de prânz când au muncitorii pauză, mai stau un pic şi mă duc acasă. Până să mă bag în pat, mai vorbesc cu sora mea, avem discuţiile noastre, mă mai uit la televizor. Iar când mă pregătesc de culcare, sunt obosit fizic de câte am făcut, dar mă culc cu gândul că abia aştept să mă trezesc ca să o iau de la capăt. Practic, nu mai am timp să mă gândesc că sunt paralizat.
- La fotbal te mai uiţi?
- Mă mai uit, da. Când mă pun în pat, e cel mai bun somnifer. Nu prea prind un meci cap-coadă pentru că sunt de cele mai multe ori foarte obosit, dar mă uit la echipa naţională, la Real Madrid, e clubul meu cu care ţin de mic. Din campionatul nostru mă uit doar la meciurile FCSB-ului, e echipa mea de suflet. Cu cei de acolo am împărţit atâtea şi sunt în sufletul meu. Am fost recent la un meci pe Arena Naţională, am fost şi la bază, m-am simţit foarte bine.
- Cu foştii colegi mai ţii legătura?
- Da, avem un grup de WhatsApp, unde mai vorbim, ne mai felicităm. E un grup frumos şi sper să fim o generaţie care să nu se dezbine, aşa cum s-a întâmplat cu altele. Din păcate, sunt atâtea generaţii care s-au certat de la lucruri din astea neimportante.
- Dintre oamenii din fotbal, te ajută cineva financiar constant?
- Păi, nu ştiu să zic. M-au ajutat nea Gigi cu maşina şi George (n.r. Ogăraru), când a mai organizat acea gală şi am strâns mai mulţi bani. M-a ajutat mult şi Dries Mertens, cu care am rămas bun prieten de când jucam împreună la Utrecht. Personal, el ne-a ajutat cel mai mult financiar din lumea fotbalului, a făcut multe donaţii. El încearcă anual să strângă bani pentru noi.
- Cu Alje Schut ai mai vorbit?
- El e şeful scouterilor acum la Utrecht, iar ultima oară am vorbit cu el acum câţiva ani, când un copil din Constanţa voia să meargă la probe acolo. El are o familie frumoasă, are copii, sper să fie bine şi fericit. El nici nu ştie şi nici nu poate să înţeleagă că mi-a făcut un bine. I-am spus de la început că nu trebuie să se considere vinovat. A fost terminat la început, dar sper ca acum să fie bine, deşi realizez că e groaznic să te afli în locul lui. Nici nu vreau să mă gândesc cum aş reacţiona eu.
Faţă de 2011, acum respir mult mai bine, nu obosesc când vorbesc mai mult. Mişc mâna dreaptă destul de bine până la cot, că de la cot în jos nu mai funcţionează niciun muşchi. Şi mâna stângă o pot ridica, dar la umărul stâng nu îmi funcţionează muşchii ca la cel drept. Reuşesc acum cu nişte adaptări să şi mănânc chestii simple cu mâna dreaptă, pot să beau apă
-Mihai Neșu
Prietenul devenit asistent personal
- Care sunt oamenii care te ajută acum?
- Prima e sora mea, e mai mare cu 18 ani şi e ca o mamă pentru mine. Apoi e doamna asistentă care are grijă de mine. Mă ajută foarte mult, e ca un magazin non-stop, disponibilă mereu, o doamnă incredibilă şi care e lângă mine de când am revenit în România. Şi mai e Mihai, asistentul meu personal. În el am mare încredere, el se ocupă de tot felul de treburi. Chiar acum e cu maşina în service, ne pregătim să plecăm la Muntele Athos şi s-a dus să facă o verificare.
- Pare că sunteţi o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut.
- Chiar aşa e. Încercăm să facem totul cu bucurie. Încerc să nu îi obosesc pe aceşti oameni, să nu profit de bunătatea lor. Am făcut greşeala asta la început cu Mihai. A stat un an de zile cu mine după accident, aveam încredere doar în el, nu lăsam pe altcineva să aibă grijă de mine. Şi mi-am dat seama că e foarte greu şi nu e OK, iar când am revenit în România, m-am organizat mai bine. Acum ţin mult ca fiecare să aibă timpul lui liber, să aibă concediu.
- Pe Mihai cum l-ai cunoscut?
- În Olanda, înainte de accident. A venit într-o zi la meci şi aşa l-am cunoscut, dar apoi, o perioadă, nu ne-am mai văzut. Ne-am reîntâlnit într-un H&M, nici nu mai ştiam cine e. Atunci am schimbat numere de telefon, am mai ieşit la masă, ne-am împrietenit. După accident, el a fost printre primii care au venit la spital. Apoi, când am revenit la casa mea din Olanda, părinţii mei nu au mai putut să stea cu mine şi l-am rugat pe el să mă ajute. Ne-am simţit foarte bine împreună. A venit cu mine şi în America. Iar apoi l-am rugat să fie asistentul meu personal. Iar el mi-a spus că acceptă, cu o condiţie: să nu stăm degeaba cum stăteam în Olanda. Râdem mereu când ne aducem aminte acum pentru că am ajuns să facem multe lucruri.
- Mihai, ultima întrebare: mai visezi noaptea că mergi?
- De când am suferit acest accident, eu nu m-am visat niciodată paralizat. Mă visez în scaun, dar sunt 100% sănătos. Mă mai ridic, merg şi mă aşez iar în scaun. Nu ştiu cum se fac conexiunile astea în vis, ce înseamnă, dar asta visez. Nădejdea e mereu că vrei să fii sănătos, dar Dumnezeu ştie tot timpul mai bine ce ne e de folos. Eu am făcut până la 28 de ani şi încă doi ani după accident cam tot ce am vrut pe lumea asta, dar acum o să-L las pe Dumnezeu să îmi arate ce e mai bine pentru mine.
Cel mai important e că sunt bine sufleteşte şi că nu fac multe infecţii. Fac rar, o dată la câţiva ani, e inevitabil, dar stau bine din acest punct de vedere. E mare bucurie, pentru că pot să duc o viaţă destul de normală datorită lipsei infecţiilor
- Mihai Neșu
1 iunie 2021a fost data la care a început construcţia centrului. Mihai estimează că într-un an totul va funcţiona la capacitate maximă
Citește AICI despre alte cazuri din campania „Inima Sportului”!
Dacă știți cazuri de sportivi cu probleme și credeți că ar putea fi ajutați prin campania Inima Sportului, ni le puteți semnala la adresa de email [email protected]
