Articol de - Publicat miercuri, 08 iunie 2016 09:07

Nimic nu e mai reconfortant, după ce scapi de traficul, agitaţia şi stresul Parisului, decât să ajungi la baza de antrenament a României, situată într-o minilocalitate, Chapele-en-Serval, cu o populaţie de până în 3.000 de locuitori. Mirosul puternic de iarbă şi aerul curat, de după o repriză de ploaie răcoritoare, trebuie să-i fi determinat şi pe cei aproape 1.000 de români, stabiliţi în Franţa, să vină la întâlnirea cu "tricolorii".

Nu despre antrenament vreau să vă relatez aici, ci despre modul în care Iordănescu înţelege, de fapt, nu înţelege, ce rost are o "naţională" în viaţa şi cultura unei naţiuni. Un tip la vreo 30 de ani, cu o căciulă tradiţional ţărănească pe cap, se apropie de mine: "Sunt din Satu Mare, am venit să-i vedem pe băieţi şi să-i aplaudăm". "Locuiţi aici, în această localitate?". "A, nu, am venit de la vreo 50-60 de kilometri, din colţul opus al Parisului, am traversat tot oraşul plus distanţa până aici, ştiam că se antrenează «naţionala»...Uite-i pe Keşeru, Tătăruşanu... Uite-l şi pe Sânmărtean, sunt mare fan". Pe faţa omului se citeşte bucuria unui copil care vede pentru prima dată o minge de fotbal sau care primeşte de la tatăl său o îngheţată.

"Tricolorii" încep să arunce câteva baloane de joc înspre spectatori. Să aibă amintiri. "Du-te lângă teren, poate prinzi vreuna", îi zic românului nostru. "Eeee, nu prind eu...", dar după 30 de secunde se întoarce cu o mingea şutată de Lung jr. "Pffff, o înrămez şi o să o păstrez toată viaţa. Dacă ar avea pe ea şi autograful lui Sânmărtean aş fi cel mai fericit om din lume".

În dorinţa mea de a-l ajuta îi spun să traverseze terenul şi să aştepte jucătorii la ieşire pentru a obţine semnătura visată. Chiar şi un oficial FRF îi spune acelaşi lucru. Acolo există însă un selecţioner care urcă rapid jucătorii în spatele geamurilor fumurii ale autocarului, fără a-l interesa că sute de români s-ar fi putut bucura 15-20 de minute de atenţia "tricolorilor".

Nici măcar nu apucăm să ajungem până acolo, că autocarul se pune în mişcare. Faţa românului din Satu Mare îmi provoacă un sentiment de neputinţă. "Măcar rămân cu mingea, tot e ceva".
Ajung la hotel, deschid televizorul şi pe TF1 curg imagini din cantonamentul Franţei. Cu sute de oameni intrând pe marginea terenului de antrenament şi cu Deschamps trimiţându-şi jucătorii la o sesiune de autografe şi poze cu fanii.

Şi acum, ţineţi-vă bine! Deschamps a fluierat startul antrenamentului, dar Giroud încă era lâgă gard, dând autografe. L-a văzut, le-a spus celorlalţi jucători să mai aştepte puţin şi abia după alte 5-6 minute a început pregătirea! Respect, nu?

La noi nu poate fi aşa fiindcă avem un selecţioner care probabil n-a înţeles niciodată că o "naţională" nu aparţine unui preşedinte de FRF sau unui antrenor. Ci unei naţiuni şi unor oameni care se regăsesc, foarte rar, în cazul nostru cam o dată la 8 ani, în nişte băieţi îmbrăcaţi în galben, cu care rezonăm la maximum şi simţim că împreună putem lua Europa în piept.

Să mergi la o aşa sărbătoare şi să ţii bucuria oamenilor simpli închisă în spatele unor geamuri ale unui autocar pe care stă sloganul "O echipă, trei culori şi milioane de inimi care bat pentru România", iată paradoxul suprem pe care îl propune Anghel Iordănescu. Cel care înţelege viaţa şi fotbalul din 2016 doar în termeni de "Drepţi!" şi "Culcat!". Generale, pe loc repaus!

Playtech: BOMBĂ! Ianis Hagi, OUT de la Rangers! Gata, e sigur: gestul lui Gerrard e clar