Cum așteptăm nemții

Pentru masochiștii care iubesc încleștările din fostul Sector Agricol Ilfov, s-a desfășurat clasicul Clinceni-Voluntari, încheiat cu tradiționalul 1-0, de data aceasta pentru Voluntari. A fost o partidă la capătul căreia comentatorii ar fi avut nevoie de consiliere psihologică.

Mașinăria de adormit

Din fericire, spectatorii au lipsit, altfel ar fi putut manifesta efecte adverse severe. Plictiselilor epocale li se spune acum „meci anost”. Meci anost, așadar, la Clinceni, pe un teren catastrofal, și el o constantă în acest sezon. Academica gafează în lupta pentru play-off, Tamaș rămâne, în anii lui, unul dintre marii jucători de nivel românesc, a inventat o pasă lungă până la Betancor (nicio legătură cu uruguayanul, nu e cazul), care a reușit un lob decent. Și cam asta e tot ce se poate spune despre această formidabilă mașinărie de adormit nevinovați care e fotbalul ilfovean.

Jocul, somniferul, bătaia de joc

Creșterea acestuia (concomitent cu dispariția echipelor tradiționale) – iată un început de explicație pentru fotbalul modest jucat pe prima noastră scenă. Mai țineți minte prima noastră scenă acum douăzeci sau douăzeci și cinci sau treizeci de ani? Chiar și cel mai aprig blat din epoca funestă a Cooperativei era mai generos în spectacol. Cum s-a ajuns aici? Unde sunt frumoasele noastre duminici, cu fotbalul minut cu minut, unde sunt chiar și sâmbetele de altădată? Așteptăm un joc în dreptunghi și primim în schimb un somnifer sau o bătaie de joc.

Unde ne sunt dulăii de altădată?

Și nici din străinătate nu ne vin cele mai bune vești. Mai pâlpâie speranța prin Hagi și Stanciu. Nicușor merită mai multă atenție. A trecut deja un deceniu de când s-a impus la Vaslui, sub comanda „Dulăului” Hizo.

Nu mai există astăzi antrenori ca „Dulăul”. Cum striga „Dulăul” la harnicul, talentatul și exasperantul Mike Temwanjera din Zimbabwe: „Băi Mike! Băi Mike!”… În strigătul acela e înghesuită toată drama dispariției vârfului român, înlocuit de fotbaliști de pripas, nu toți la fel de izbutiți ca Temwanjera. Și cine mai e astăzi ca Hizo? Cine mai dă astăzi un Stanciu? Cine mai ajunge de la Vaslui la Praga?

Azi, antrenorii sunt toți tineri (veteran e Napoli, de la „lanterna” Iași – apropo, temeți-vă de sezoanele de după anii electorali, când perdeaua de fum nu mai e necesară). Dar îndrăznesc să cred că nu sunt trei tehnicieni care să fie în stare să-l învingă pe „Dulău” într-un duel direct cu privire la cât fotbal știe fiecare.

Repetenții și scuzele

Și mai e și caricaturala echipă din Groapă, care a angajat toți repetenții fotbalului la zi până a ajuns la Magaye Gueye, acest tăvălit prin făină care poate funcționa ca jucător de primă ligă în România, doar dacă România are prima ligă mai slabă decât Gibraltarul sau Samoa Americană. Și atunci, de unde să fie altceva decât material pentru scuze și la reprezentativă? Chiar așa, just cuvânt: reprezentativă.

Și germanii au tot două picioare. Dar au și cap

În timp ce juniorii români au dispărut odată cu maidanele sau au răsărit din întâmplare în academii efemere sau au fost băgați cinci minute, ca să se bifeze o formă fără fond, echipele ni s-au umplut de mercenari de mâna a șaptea. Nu doar că fotbalul românesc n-a progresat, dar îl alintăm și dacă îi spunem că mai există.

Desigur, așa cum vom constata înspre sfârșitul lunii, și nemții au tot două picioare. Ei beneficiază însă de avantajul de a avea și cap.

Tarabagii cu marfă contrafăcută

Uneori cu capul se poate gândi o strategie care să ducă undeva, poate chiar la liman. Dacă nu, nu. Adică rămâne la fel, cum ne place, fiindcă nu ne obligă la nimic: rămânem la tarabagiii cu marfă contrafăcută, meciuri de fotbal seducătoare ca o congestie cerebrală, câteva artificii ici și colo, o campioană care ar fi mai bine să se numească „Deficiența” și așteptarea eternei reîntoarceri a lui Budescu, cel mai bun fotbalist român și dacă ar alerga cu un frigider în cârcă.