Articol de Andrei Crăiţoiu, Valentin David (video), Andreea Visu - Publicat joi, 11 aprilie 2024 21:00 / Actualizat joi, 11 aprilie 2024 22:20
Irina Deleanu (48 de ani), șefa Federaţiei Române de Gimnastică Ritmică, a fost invitata din această săptămână a emisiunii „La feminin”. Aceasta povestește începuturile sale în sport și motivele incredibile pentru care a renunțat la performanță, la doar 18 ani.
- „Performanța nu se face, așa, peste noapte! Gimnastele trebuie puse pe primul loc”
- „Nu ne putem antrena într-un garaj! România are doar două săli pentru gimnastică ritmică”
- Motivul incredibil pentru care a renunțat la sportul de performanță: „Era un guru pentru mine!”
- „Gimnastica ritmică este la granița dintre sport și artă! Mi-a plăcut să fiu antrenoare”
- Annaliese Drăgan merge la Paris: „Nu punem presiune pe ea! Obiectivul e în primele 15 gimnaste”
- Irina Deleanu vrea să plece definitiv din România: „În continuare am acest vis al meu. Visul meu de retragere”
- „Am avut o viață de film, și cu bune, și cu rele! În rugăciune mi-am găsit puterea”
- „Când ești o femeie atractivă, obții și multe lucruri frumoase. Și poate mai ușor uneori”
- Scandal internațional imens: „Nu ne lăsăm călcați în picioare și nu acceptăm asemenea tratament”
Cum a devenit antrenoare, arbitră, iar mai apoi șefa gimnasticii ritmice din România. Despre probleme și încercări, dar și despre întâmplări și bucurii. Recunoaște că era deranjată când lumea o admira exclusiv pentru frumusețea ei, nu pentru ceea ce a obținut în carieră.
Mai mult, își spune secretele și recunoaște că e decisă să plece definitiv din România, odată cu terminarea actualului mandat de președinte.
- Doamnă Deleanu, sunteți președinte de peste 20 de ani. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră, pentru gimnastica ritmică?
- Gimnastica ritmică a fost o mare pasiune de mică. De la cinci anișori, de când am pășit prima dată într-o sală de gimnastică, m-am îndrăgostit iremediabil de acest sport. A fost un mod de exprimare pentru mine. Un domeniu în care am trăit efectiv emoții puternice și care m-a umplut, așa, de bucurie, de fericire și de împlinire.
- Și după ce-ați terminat cariera de sportivă nu ați putut renunța la gimnastică.
- Ar fi fost păcat să nu rămân în acest domeniu. Am rămas în prima fază în antrenorat. Am început să lucrez alături de antrenoarea mea, Maria Gârbă. Am selectat o echipă de fetițe și am început să lucrăm. În 2003, am devenit președinta Federației Române de Gimnastică Ritmică. Eram foarte tânără, dar plină de entuziasm și cu visuri mărețe. Cu dorință de muncă și cu dorință de a schimba lucruri și de a face lucrurile foarte bine.
VIDEO. „Performanța nu se face, așa, peste noapte! Gimnastele trebuie puse pe primul loc”
- Și după două decenii cum arată lista de plusuri și minusuri?
- Am învățat multe. Sigur că la început nu mi-a fost ușor. Pentru că nu știam administrație și a trebuit să învăț de la cei dinaintea mea. De la cei mai buni, de la experți care deja conduceau federații. Dar am condus federația cu multă dragoste și iubire pentru copii, pentru gimnaste, pentru că eu tot de acolo vin, de pe covor.
- Dar spuneți-ne un lucru...
- O secundă! Eu mereu spun că pentru noi importante sunt gimnastele. Ele sunt pilonul principal într-o federație. Noi nu am exista la federație și în administrație dacă nu ar exista gimnastele. Atunci, ele trebuie puse pe primul loc. Nevoile și susținerea lor trebuie puse ca o prioritate. Eu asta am încercat să le ofer. Un cadru să se desfășoare, pentru că, într-adevăr, este un sport frumos.
- Frumos, dar și greu. Suntem în sală, iar în spatele nostru se muncește din greu pentru concursuri.
- Performanța nu se face, așa, peste noapte, nu e atât de ușor să îl pui în valoare. Și atunci a trebuit să muncim foarte mult, să oferim condiții de lucru, să oferim finanțare pentru deplasări internaționale și pentru dezvoltare în general.
- E importantă longevitatea dumneavoastră la cârma federației? Sau cum o vedeți?
- Este foarte importantă, pentru că n-ai cum să construiești într-un mandat de 4 ani. Clar că ai proiecte cu bătaie lungă și atunci, în patru ani, nu ai cum să realizezi toate proiectele. De aceea cred că continuitatea la nivel managerial este foarte, foarte importantă.
- Aveți și exemplul unor federații unde s-au schimbat președinții o dată la patru ani.
- O, da! Federații care au avut un start bun, li s-a schimbat președintele, iar proiectele nu au mai continuat, dar au început altele. Fiecare vine cu altă idee, cu altă viziune... Și atunci, nu finalizezi niciodată dacă se tot schimbă la conducere.
- Iar acest lucru vă ajută să duceți la finalizare absolut tot ce ați început.
- Ideea e să ai un proiect. O strategie pe care să o urmărești cu tenacitate și să ajungi să-ți îndeplinești proiectele pe care ți le-ai propus. La început, de exemplu, clar că visul meu era să avem gimnaste la Jocurile Olimpice, să avem rezultate bune, să avem medaliate la competițiile mari. Am realizat acest lucru după foarte mulți ani! După 15 ani de manageriat.
- Deci de-aia este importantă această continuitate.
- Exact, despre asta este vorba.
„Nu ne putem antrena într-un garaj! România are doar două săli pentru gimnastică ritmică”
- Cum arată gimnastica ritmică astăzi în România?
- Foarte frumos. Altminteri, gimnastica ritmică tot timpul arăta frumos. Chiar dacă noi nu aveam rezultate așa de importante atunci când am preluat mandatul. Dar astăzi arată foarte frumos pentru că am început, efectiv, să culegem roadele. Acest lucru se datorează faptului că acum avem condiții de pregătire foarte bune.
- Suntem astăzi la Floreasca Club, unde aveți o sală imensă de pregătire, cu zeci de gimnaste.
- Datorită Comitetului Olimpic și Sportiv Român avem aceste condiții bune de pregătire. Gimnastica ritmică e un sport al grației, al feminității și al eleganței. Lucrăm foarte mult cu spiritul, cu sufletul și atunci, condițiile de pregătire sunt foarte importante. Că nu pot să te antrenezi într-un garaj!
- Așa este.
- Păi, nu poți să-i spui fetiței să fie ca o lebădă sau să zboare ca un fluturaș și tu ai igrasie pe pereți sau miroase urât în sală. Și atunci, avem nevoie de un cadru special pentru dezvoltarea frumuseții și a spiritului. De trei ani ne antrenăm aici, în sala aceasta, și au apărut și rezultatele.
- Dar înainte ați avut probleme de pregătire?
- Antrenamentele noastre se desfășurau după un program. Rulam covorul, strângeam covorul. Aveam o sală închiriată pe te miri unde, câte patru ore. Când se termina ora, trebuia să plecăm. De când avem această sală, practic nu mai plecăm decât atunci când treaba este foarte bine realizată. Așa încep să apară rezultatele.
- Aveți o sală! Să repetăm. O sală... Nu e prea puțin?
- Clar că nu este de ajuns să ai o sală la loturile olimpice sau la loturile naționale. Este clar că fiecare club din țara aceasta... Noi avem 30 de secții. E clar că toate aceste cluburi ar avea nevoie de o sală propice pentru gimnastica ritmică. Practic, în România sunt doar două săli unde se intră non-stop și sunt exclusive pentru gimnastica ritmică.
- Vorbiți serios?! Pare șocant ce spuneți.
- Eh... Uitați-vă la acest covor pe care suntem la emisiune. Noi ani și ani de zile ne-am antrenat pe parchet, pe dușumea. Fără acest podium pe care stăm noi acum.
- Pare film de comedie...
- Acest podium le oferă gimnastelor posibilitatea să-și protejeze articulațiile. Unul elastic, nu se mai uzează atât de repede, nu mai intervin accidentările. În trecut, noi rulam doar carpeta aceasta de deasupra pe o dușumea și fetele noastre săreau acolo. Deci clar că e foarte important să avem o sală dedicată gimnasticii ritmice! Ne-ar trebui mai multe, da...
„Eram cu un cap mai înaltă decât toate colegele de vârsta mea”
- Dacă ar fi să faceți o comparație cu perioada în care dumneavoastră erați gimnastă?
- Am avut condiții de pregătire pe vremea lui Ceaușescu. Se ofereau condiții foarte bune pentru sportul românesc, dar și după 1989. Eu am terminat cariera undeva în '94. Aveam sala de pregătire de la "Lia Manoliu" și făceam opt ore de antrenament pe zi. Câte două antrenamente pe zi, fiecare de câte patru ore. Condițiile erau foarte bune.
- Dar cum a început totul pentru dumneavoastră? Cum ați ajuns la gimnastica ritmică?
- Eu sunt născută în aceeași zi cu Nadia Comăneci, pe 12 noiembrie. Evident, mama mea și tatăl meu atunci au spus: „Domne, cred că este predestinată, este un semn! Fata noastră, Irinuca, trebuie să ajungă la gimnastică”.
- Nadia avea 14 ani când v-ați născut dumneavoastră.
- Era în vogă! Apoi a devenit campioană olimpică la Montreal și toată lumea vorbea despre Nadia Comăneci. Au zis „Hai să încercăm!”. S-au interesat de un club de gimnastică în București și am nimerit la gimnastică ritmică la clubul Triumf, la doamna Doina Firică. Și când am ajuns în sală, am văzut doar un covor liber, fără aparate, fără sol sau paralele... Cum erau aparatele de gimnastica artistică.
- Și?
- Mama a întrebat: „Dar nu e acea gimnastică a Nadiei?”. Antrenoarea i-a spus: „Nu, nu este. Este gimnastică ritmică. Uitați, cu cerc, minge, panglică, măciuci. Dar această gimnastică o să devină foarte populară, o să vedeți! Este frumoasă, armonioasă, iar fata dumneavoastră oricum ar fi potrivită doar pentru gimnastică ritmică, pentru că e foarte înaltă”.
- Erați un copil înalt, da?
- Eram înaltă și subțire. Cam cu un cap mai înaltă decât toate colegele de vârsta mea. Aveam 5 ani, dar arătam de 7 ani! Din acest motiv am și participat la competiții alături de echipe cu vârste mai mari decât a mea. Prima medalie individuală am luat-o la 13 ani.
Motivul incredibil pentru care a renunțat la sportul de performanță: „Era un guru pentru mine!”
- Și totuși, de ce ați renunțat la doar 18 ani? Pare, cumva, șocant acum.
- A fost și o conjunctură. Antrenamentele erau foarte grele și trebuia să vin cu un plus de valoare. Cumva să mă reinventez. Mi s-a și pus în vedere de către conducerea federație să schimb antrenorul.
- Ăsta a fost mai mult motivul?
- Păi, acest lucru nu era posibil! Doamna Maria Gârbă mă creștea de la 12 ani. Era un guru pentru mine, era persoana care mă înțelegea, mă cunoștea. Știa exact potențialul meu sau pe ce butoane să apese ca să meargă treaba. Și legătura asta strânsă dintre un antrenor și un sportiv este sacră, mai ales la gimnastică ritmică!
- Și ați refuzat această propunere.
- Din primul moment! Am spus că mai bine mă las. Și așa s-a încheiat cariera mea.
- Nu vă pare rău acum?
- Nu! Pentru că eu cred foarte mult în destin și știu că lucrurile au luat o turnură așa cum ar fi trebuit să se întâmple. M-am căsătorit foarte repede, la 20 de ani, l-am avut pe băiețelul meu, David, un an mai târziu. Probabil, destinul meu așa a fost.
- Totuși, dacă dați timpul înapoi, ați mai fi continuat?
- Probabil că da. Mult timp după ce m-am lăsat de gimnastică parcă nu-mi găseam locul și parcă simțeam că nimeni nu mă înțelege așa cum mă exprim eu la vremea respectivă. Cum mă exprimam când făceam gimnastică. Era trăire și am fost o gimnastă căreia i-a plăcut foarte mult să concureze.
Culise din sala de gimnastică ritmică: „Medaliile pe care le-am luat au fost pe greșeala adversarului”
- Pe plan european și mondial aveți doar medalii de bronz. Și dublă campioană balcanică. E un regret al carierei că nu aveți aurul?
- La vremea respectivă, rezultatele pe care eu le-am făcut erau maximum din ce se putea face dintr-o țară ca a noastră. Am reușit să confirm patru ani la rând o valoare și acest lucru mă bucură foarte tare.
- Dar de ce nu se putea mai mult?
- Pentru că gimnastica ritmică este un sport subiectiv și se știe că forțele la vremea respectivă erau Rusia, Belarus, Ucraina și Bulgaria. Am fost o gimnastă care am fost învățată de antrenoarea mea să performez foarte bine la toate obiectele. Pentru că nu știi când greșește adversarul.
- Și-ați profitat de acest lucru? V-a ajutat?
- Medaliile pe care le-am luat au fost pe greșeala adversarului și acest lucru nu le face mai puțin valoroase. Concursul e cine rezistă, nu? Cine rezistă cu nervii, ăla ajunge la capăt.
- Aveți dreptate.
- E vorba de focus, de concentrare. Auzeam teorii de genul: „Da, dar a luat pentru că au greșit celelalte”. OK! Ce înseamnă concursul? Înseamnă o presiune. Unii rezistă, unii nu. Eu am fost învățată să fiu puternică la toate patru obiectele, pentru că noi nu știam unde greșeau ele.
- Și...
- Eu luam mereu medalie unde apărea greșeala adversarului. De aceea am și medalii la toate obiectele. Marian Drăgulescu era bun la sărituri, eu eram peste tot. Am luat medalii la coardă, la panglică, la minge, la cerc. Unde apărea breșa, mă strecuram, găseam culoarul și mă duceam spre medalie.
„Gimnastica ritmică este la granița dintre sport și artă! Mi-a plăcut să fiu antrenoare”
- Pregătirea în gimnastica ritmică e la fel de dură?
- Sportul de performanță este dur. Dar, cumva, s-a pliat pe caracterul și pe personalitatea mea. S-a făcut o statistică și cei mai mulți campioni în probele individuale sunt din zodia Scorpion. Am încercat să văd de ce.
- Credeți în așa ceva? Și rezultatul?
- Da, da, da. Se spune că scorpionul are o rezistență foarte mare la durere și se reinventează permanent. Sportul de performanță înseamnă durere! Musculară, durere de articulații, de suprasolicitare. Poate, uneori, și rutina își pune cuvântul. Aveam tenacitatea, perseverența și rezistența la intemperii, la lucruri dure. M-au făcut să depășesc momentele grele din antrenamente.
- Ați fost gimnastă, ați fost antrenoare, comentator sportiv, președinte. În ce postură v-ați regăsit cel mai bine?
- Cu copiii în sală.
- Adică antrenoare.
- Da. Mai împărtășesc trăirile acelea de pe covor atunci când creăm, facem compoziții, când le arăt ceva, o expresie a feței. Pentru că eu, ca gimnastă, am fost remarcată pentru această trăire pe care o aveam pe covor și pentru ceea ce transmiteam.
- Trebuie să fii și un pic artist în acest sport.
- Clar, clar! Păi, se spune că gimnastica ritmică este la granița dintre sport și artă. Și faptul că încă pot să fac lucrul acesta cu ele mie îmi dă viață, mă face să trăiesc frumos, mă face să mă simt împlinită. De aceea spun că dacă ar fi să să aleg, aș alege să fiu antrenor.
„Experiența olimpică este foarte grea, dar și frumoasă. E visul oricărui sportiv de performanță!”
- Dar e misiunea cea mai grea ca antrenor?
- E foarte greu, dar eu mă consider o specialistă, nu un antrenor. Antrenor este doamna Maria Gârbă, care este antrenor emerit. Și care știe exact pe ce butoane să apese, când și cum și cât. A fi un antrenor bun nu înseamnă neapărat să știi, să-ți cunoști bine meseria, ci să știi să faci un copil să facă ceea ce visezi tu noaptea. Să știi să duci un copil în forma de competiție.
- Lucruri pe care nu prea le mai găsim, nu?
- Acesta este un lucru foarte dificil! Este o știință, e o artă, dar și o simțire. Și de aici vine și conexiunea aceea cu sportivul. Pentru că tu îl simți pe sportiv, când să-l forțezi, când să nu-l forțezi. Când să-l lași un pic să se odihnească. Și acest lucru este foarte rar. E o calitate. Te naști antrenor.
- Vorbiți cu foarte multă apreciere despre antrenoarea dumneavoastră. Îi sunteți recunoscătoare?
- Foarte, foarte! Sunt recunoscătoare nu numai pentru cariera mea de gimnastă, dar și pentru faptul că m-a format ca om. Pentru că noi, aici, nu facem doar gimnastică și doar corectăm tehnica elementelor. Noi, aici, formăm caractere, formăm personalități. Le învățăm să fie femei puternice, le învățăm să-și depășească limitele, le învățăm să-și depășească neputințele. Le învățăm să fie femei în viață și facem mai mult decât antrenorat.
- Ați fost la Jocurile Olimpice, dar n-ați reușit să obțineți o medalie.
- A fost foarte greu. Experiența olimpică este și frumoasă, visul oricărui sportiv de performanță, dar este o experiență total aparte față de celelalte competiții.
- Dar rămâne totuși cea mai frumoasă amintire?
- Satul Olimpic, restricțiile și tot ceea ce trebuie să faci la Jocurile Olimpice nu seamănă cu nicio competiție mondială sau europeană. Și atunci este cu totul altceva. Am resimțit un pic ca pe o presiune, mai ales că am sperat foarte mult într-o medalie. Niciodată nu ne pregătim pentru locul șase sau șapte. Am sperat într-o medalie.
- Și n-ați reușit, din păcate. Cum a fost pentru dumneavoastră concursul?
- După prima zi eram pe locul 5. Mă gândeam că poate, cumva, se creează culoarul. Am făcut o greșeală la cerc și atunci am avut un mic șoc. Îmi aduc aminte că președinta federației de la vremea respectivă a venit și m-a trezit. Mi-a spus: „Lupta nu este pierdută decât atunci când se termină concursul! Atunci se termină competiția și atunci poți să tragi o concluzie”.
- Erați atât de supărată încât...
- Eram cumva la mijlocul concursului și chestia asta m-a ranforsat. Mi-am regăsit puterea în mine, m-am ridicat și am făcut două execuții, la minge și la măciuci. Dar am terminat pe locul 6 și cumva am fost mulțumită că am și punctat pentru România. La Jocurile Olimpice se punctează de la locul unu până la șase.
Annaliese Drăgan merge la Paris: „Nu punem presiune pe ea! Obiectivul e în primele 15 gimnaste”
- Acum o avem pe Annaliese Drăgan la Jocurile Olimpice, ce așteptări să avem?
- În primul rând, mi-aș dori foarte mult să reușească să intre în formă. Ea vine după o operație la picior. A avut un osișor, o excrescență crescută, o chestie congenitală care s-a dezvoltat în timp și acest impediment a fost clar în pregătirea ei și în realizarea elementelor de dificultate. Practic, Annaliese a lucrat pe durere pentru calificarea la Jocurile Olimplice!
- N-a riscat înainte să fie sigură de locul ei la Jocurile Olimpice.
- Cu o mare durere la picior și pentru asta o admir foarte mult! Nu sunt mulți sportivi care reușesc să treacă peste acea durere. După calificare olimpică, ea s-a operat și a trebuit să urmeze un program de recuperare.
- Și acum, cum suntem?
- În grafic! Acum ea va participa la prima Cupă Mondială după această pauză. Sperăm într-o prestație frumoasă. Mi-aș dori foarte mult să realizeze compozițiile așa cum le-am creat. S-a pus mult suflet acolo și s-a crescut nivelul din punct de vedere artistic. Apoi, ea s-a maturizat foarte mult.
- Iar această calificare la Jocurile Olimpice îi aduce și un...
- Un plus de maturizare și de exprimare. A crescut nivelul elementelor artistice și acest lucru mă bucură foarte tare. Aș dori să se bucure foarte mult de experiența olimpică și de ceea ce înseamnă să fii printre cele mai bune gimnaste ale lumii, în cel mai mare spectacol al lumii.
- Există un obiectiv clar pentru Paris?
- Ne-am propus să venim în primele 15, ea calificându-se pe poziția a 17-a. Sigur că vrem un progres, ne dorim un progres, dar vom vedea.
- Deci presiunea că vrem medalie nu există.
- Nici nu este posibil. Obiectivele trebuie să fie realiste. Noi ne pregătim pentru primele trei locuri, dar într-o competiție trebuie să fii mai bun decât ieri.
„Lor le curge sânge românesc pur prin vene”. Povestea americancei Annaliese Drăgan
- Annaliese este crescută în Statele Unite ale Americii. Cum ați reușit să o convingeți să concureze pentru România?
- Nu am convins-o noi. Ea a participat alături de sora ei la un program de pregătire în România. Urma să participe la o selecție în Statele Unite pentru echipa care reprezenta America la Mondialul de junioare de la Moscova din 2019. Din păcate, nu a fost selectată.
- Practic, acolo s-a închis povestea.
- America nu a considerat că Annaliese ar fi o gimnastă de valoare care să reprezinte America. Am avut o discuție cu mama lor, care a fost și colegă cu mine de facultate, ne cunoșteam din studenție și m-a întrebat dacă am putea să începem o colaborare și să se mute pe România. Și, bineînțeles, am zis da, de ce nu?, putem încerca.
- Părea o trecere ciudată, de la visul american în România.
- Le-am pus în vedere toate rigorile și toate sacrificiile pe care urmau să le facă și cred că le-au simțit din plin pe pielea lor. Să stai departe de țara natală, chiar dacă lor le curge sânge românesc pur prin vene, mereu le spun, pentru că sunt fetele unor sportivi români. Totuși le-a fost destul de greu să părăsească America și să se adapteze la un nou sistem, la o nouă cultură de viață.
- Cât de greu le-a fost?
- S-au mutat la tatăl lor și de șase ani sunt în România. A avut grijă de ele extraordinar, le-a gătit, le-a spălat, a mers cu ele la concursuri, deci un tată dedicat.
- Dar e greu să stai departe de mamă.
- Mama a rămas în America pentru că are un business acolo și trebuia să țină lucrurile în frâu. Dar ușor, ușor s-au adaptat. Îmi place foarte mult că și-au perfecționat limba română, vorbesc foarte bine acum. Au început să gândească în termenii noștri. Cumva le-am îmbogățit cultura și vocabularul prin expresiile pe care noi le folosim în antrenament.
- Se antrenează în spatele nostru. Deci urmează Cupa Mondială.
- De la Sofia. Apoi la Tashkent, la Campionatul European, și Cupa Mondială de la Cluj.
- Un eveniment ajuns la cea de-a cincea ediție.
- Mândri și onorați că am avut această ocazie să demonstrăm lumii gimnasticii că și România poate.
Irina Deleanu vrea să plece definitiv din România: „În continuare am acest vis al meu. Visul meu de retragere”
- Ce mai pregătiți acum?
- În primul rând, o să continuăm cu această Cupă Mondială care deja a devenit tradițională și o facem an de an. În 2026 plănuim să facem primul Campionat European de senioare din România, iar pentru 2027 deja am primit candidatura pentru Campionatul Mondial de junioare, din nou la Cluj-Napoca.
- Ne-am amintit de o declarație a dumneavoastră. Că vreți să vă mutați din România. Mai aveți acest plan?
- În continuare am acest vis al meu. Visul meu de retragere. Am mai amânat un pic pentru că sunt câteva fetițe talentate în generațiile care urmează. Am hotărât să merg cu mandatul acesta până la capăt. Am fost realeasă anul trecut, deci mai am trei ani de acum încolo și cumva mandatul meu cuprinde și Campionatul Mondial din 2027.
- Practic, atunci e anul mutării în Spania?
- Atunci voi reconsidera și voi lua o hotărâre din nou despre ceea ce înseamnă viitorul meu. Aș vrea să fac loc generației tinere. Deja am câteva gimnaste cu care colaborăm. Antrenoare, specialiste, arbitre internaționale și pe care ușor-ușor încercăm să le creștem în ideea aceasta de a prelua ștafeta și a duce-o mai departe.
- Deci până atunci ați pus totul pe hold.
- Pentru că am aceste proiecte și trebuie să muncesc pentru ele. Oricum, voi rămâne cumva în umbră și le voi sprijini tot timpul, pentru că e clar: n-o să pot să stau departe de fenomen. Este viața mea! Dar este necesar acest schimb, pentru că și lucrurile se schimbă, lumea este într-o continuă mișcare. Lucrurile progresează, evoluează, poate e nevoie de un suflu nou. Poate e nevoie de o energie nouă și de aceea mă îngrijesc de acum să pregătim ușor terenul pentru o schimbare.
Irina Deleanu, viața ca mamă: „Copiii sunt ochii mei din cap, pentru ei aș face orice”
- Ați spus la un moment dat că vreți să plecați din țară și pentru fetița dumneavoastră. Cum este Irina Deleanu ca mamă?
- Off! Nu știu! Cred că acest lucru ar trebui să-i întrebați pe copiii mei. În anumite momente îmi spun: „Mami, ce bine că m-ai crescut așa!”. Cel puțin cel mare, care are 28 de ani, îmi spune mereu. „Doamne, mami, ce bine că mi-ai dat educația asta! Ce bine că m-ai crescut așa! Ce bine că ai fost dură când a trebuit să fii dură și ai fost restrictivă”.
- Ați fost mereu alături de ei și le-ați oferit cele mai bune condiții.
- I-am crescut foarte serios, adică am luat foarte în serios rolul de mamă. Îi iubesc enorm, sunt ochii mei din cap, pentru ei aș face orice. Pentru ei se întâmplă toate lucrurile pe care le fac. Să fiu un bun exemplu, să fiu un suport foarte bun moral, spiritual. Și lucrul ăsta îmi dă certitudinea că am făcut lucrurile cum trebuie dacă el îmi spune: „Mami, ce bine că ai fost cum ai fost!”.
- Și fata dumneavoastră?
- Avem o relație foarte strânsă. Suntem două scorpioance în casă. Eu cumva acum înțeleg punctul ei de vedere, sunt de cealaltă parte a baricadei decât era mama cu mine. Încerc s-o înțeleg și probabil că o înțeleg destul de bine, având în vedere că și eu am avut o fire vulcanică și plină de personalitate.
- A ajuns la perioada adolescenței, nu?
- Da, da. În care ea caută să devină independentă, să se desprindă de mine, ceea ce este normal. Am citit și în tratatele de psihologie cum trebuie să te comporți cu adolescenții. Înțeleg că este o perioadă destul de dificilă în care ea încearcă să se desprindă și să-și găsească personalitatea, eul, poziția în societate, în grupul de prieteni...
- Și nu vă e greu?
- O susțin în acest demers al ei, evident cu rigorile respectivei vârste. Totuși, n-are nici 16 ani și trebuie să păstrăm decența.
- Copiii dumneavoastră fac sport?
- A încercat fiecare, dar nu, nu au continuat cu sportul de performanță. Trebuie o chemare, așa, extraordinară. Ea și-ar fi dorit să facă gimnastică, dar n-a fost cazul. Are un talent extraordinar, are voce și face canto, îi place asta. Cumva gimnastica a fost complementară pentru a îmbunătăți partea artistică atunci când cânta pe scenă. Am făcut o mică pauză acum, pentru că a fost și examenul de capacitate, dar va relua lecțiile de canto.
„Sunt foarte credincioasă și relația mea cu divinitatea e una specială”
- După doi copii arătați foarte bine.
- N-am un regim de viață corect și disciplinat. Fac multe lucruri pe durata unei zile și îmi dau seama că dacă nu dorm opt ore, nu mănânc ce trebuie, nu fac sport să mă încarc, nu fac meditație, rugăciune chiar, nu sunt...
- Sunteți credincioasă?
- Foarte credincioasă și relația mea cu divinitatea e una specială. Toate lucrurile astea sunt ca o igienă pe care o fac pentru ca eu să pot performa în provocările zilnice. Provocări cu proiecte mari și ce mai avem noi de făcut. De două ori pe săptămână fac masaj, rutina zilnică de demachiere și întreținere a feței... Am foarte multă grijă de mine.
- Când ați simțit cel mai mult că v-a ajutat Dumnezeu?
- În foarte multe momente. În primul rând, mie mi s-au întâmplat miracole în viață și lucrul acesta cumva a fost ca o certitudine că există o forță superioară care mă veghează acolo, undeva.
- La ce vă referiți?
- Miracole și din punctul de vedere al sportului de performanță, și din poziția mea ca mamă. Lucrurile astea m-au înălțat. Cred că, de fapt, relația mea cu divinitatea a început de când eram mititică. Să vă spun un fapt haios de când am făcut roata în biserică.
- Vă rugăm!
- La clubul de unde proveneam erau foarte multe fete și era un covor mititel, așa, unde era foarte aglomerat. Eu fiind mică îmi spuneau: „Duceți-vă în spate”. Acolo aveam o fâșiuță și mi se părea că nu pot să mă dezvolt, să mă desfășor. Aș fi vrut, așa, să zbor, eu aș fi vrut să fac o groază de chestii și n-aveam loc.
- Așa.
- Eram la slujbă, unde mergeam cu bunica în fiecare duminică. După ce s-a terminat slujba, enoriașii s-au așezat la rând pentru spovedanie, împărtășanie, nu mai știu. Și atunci s-a eliberat covorul acela din biserică. Și când am văzut covorul, am început să fac roți!
- În biserică?!
- Da, da. Bunica, jenată, a spus „Vai!”. Eram în rochiță, cu pampoane, cum mă ținea ea frumușică. Atunci preotul a zis: „Lăsați-o! Să dea Dumnezeu să ajungă o mare gimnastă!”. Aveam cinci ani.
- Se poate spune că a avut gura aurită.
- Toate lucrurile astea care s-au confirmat, s-au întâmplat, s-au realizat, m-au făcut să cred din ce în ce mai mult într-o forță divină care vine și ne dă ce trebuie când ne trebuie.
„Am avut o viață de film, și cu bune, și cu rele! În rugăciune mi-am găsit puterea”
- Dar când ați simțit că aveți cea mai mare nevoie de divinitate? Care a fost cel mai dificil moment prin care ați trecut?
- Când s-a îmbolnăvit fiica mea de diabet. Are diabet insulino-dependent și a fost un moment în care efectiv am crezut că mă prăbușesc emoțional.
- Nu știam...
- Da, da. Mi-a fost foarte greu! Dar tot în rugăciune și în divinitate mi-am găsit puterea să mă ridic din nou și să am grijă de ea. Pentru că, după ce a trecut șocul, mi-am dat seama că trebuie să fiu puternică pentru ea. Să învăț cât mai repede tainele acestei boli și să o ajut în tratamentul ei, să meargă mai departe.
- Este aceasta cea mai dificilă sarcină pentru o mamă?
- Da, este, este. Este cumplit să ai un copil bolnăvior, dar Dumnezeu ne dă putere să mergem înainte și până la urmă toate sunt niște lecții. Trebuie să vedem ce avem de învățat din asta.
- Ați fost căsătorită de două ori și ați divorțat de fiecare dată. Peste lucrurile acestea cum ați reușit să treceți?
- M-au ajutat foarte mult sportul de performanță și faptul că m-am format așa puternică de la sport și de a depăși orice obstacol în viață... Lucrul acesta m-a ajutat enorm. Am avut o viață de film, și cu bune, și cu rele. Trebuie să fiu corectă și să spun că mi s-au întâmplat lucruri foarte frumoase, exact ca în filme.
- Dar și rele, din păcate!
- În același timp, mi s-au întâmplat și lucruri dramatice. Obstacole multe peste care am trecut cu această putere. Doamna Gârbă a fost mereu alături de mine în momentele acestea, cu un sfat bun, cu o înțelepciune, cu o energie pe care mi-a dat-o să merg mai departe. Lucrul acesta a contat foarte mult pentru că era o persoană în care avem încredere totală și știam că îmi vrea binele și că ceea ce mă sfătuiește e de bine.
- Nu vreau să ne amintim de momentele grele.
- Dar chiar am trăit câteva așa, on the edge (n.r. pe margine). Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost alături de mine atunci și mi-a dat gândul cel bun. Când nu știam ce să fac, mă rugam și spuneam: „Doamne, arată-mi, dă-mi un semn, încotro să o iau, că nu mai știu!”. Întotdeauna se întâmpla ceva.
- Spuneți-ne...
- Eu am niște vorbe: „Când nu știi ce să faci, mai bine nu face nimic. Așteaptă să se schimbe!”. Și toate lucrurile astea m-au ajutat să trec, dar n-a fost ușor. Acum, dacă stau să mă uit în urmă, sunt recunoscătoare pentru faptul că toate lucrurile astea m-au șlefuit și m-au făcut să fiu femeia care sunt astăzi.
- V-au călit și v-au dat mai multă putere.
- M-au făcut să fiu mama care sunt astăzi, care are totdeauna sfaturi pentru copiii ei. Am auzit nu de puține ori acest lucru și de la copiii mei, și de la alte gimnaste care sunt aproape de mine și care mă consideră ca pe un sfătuitor, nu ca pe o mamă neapărat.
- O persoană de la care pot lua sfaturi.
- Exact. Mi-au spus ce important e să ai o asemenea persoană în viața ta. Să știi că atunci când ți-e greu, te duci undeva și primești răspunsul corect. Îți arată un drum.
„Când ești o femeie atractivă, obții și multe lucruri frumoase. Și poate mai ușor uneori”
- Aș vrea să schimbăm un pic subiectul... După cum bine știți și dumneavoastră, arătați foarte bine.
- Mulțumesc!
- Iar presa, dar nu numai, a remarcat de fiecare dată frumusețea dumneavoastră. Vă deranjează când se pune mai mult accent pe aspectul fizic?
- La început, da, mă deranja. Nu știam cât din ceea ce sunt eu real, în interior, se vede la suprafață. Mi-am dat seama cu timpul că cine vrea să vadă dincolo de carcasa Irina Deleanu vede. Până la urmă, oamenii iau dintr-o interacțiune cu o persoană ceea ce au ei nevoie.
Dacă cineva are nevoie doar de aspectul meu fizic, doar aia o să vadă în mine. Dacă vede că dincolo de aspectul fizic mai e și altceva, bravo lui! Când primesc complimente de genul acesta, la rândul meu fac un compliment și spun: îți mulțumesc că ai văzut acest lucru în mine!
- Suntem femei și știm foarte bine ce mesaje mai primim. Ați ținut socoteala câte mesaje indecente ați primit?
- Indecente nu aș putea spune. Dar am primit multe, foarte multe. Dar au fost și declarații frumoase.
- Este o consecință a felului în care v-ați menținut.
- Da. Nu aș vrea să fiu ipocrită. De ce să nu recunoaștem că uneori, când ești o femeie atractivă, obții și multe lucruri frumoase? Și poate mai ușor uneori. Trebuie să recunoaștem lucrul ăsta.
- Este un atu.
- Da.
- Dar când ați simțit cea mai mare presiune ca fiind femeie?
- N-am simțit-o pentru că activez într-un domeniu care este eminamente feminin. Suntem toate femei în gimnastica ritmică. Nu prea sunt bărbați decât poate în administrație, în conducere. N-am simțit o presiune. Cel mai tare m-a deranjat când, într-adevăr, poate unii vedeau doar carcasa... Poate mai aveam ceva de spus și nu mi se dădea ocazia să spun. Să se vadă că dincolo de carcasă mai e și altceva.
Momente de relaxare alături de Irina Deleanu: „Italia e un spectacol oriunde te uiți. A doua țară preferată, după Spania”
- Aveți foarte multe poze din vacanțe, sunteți un fan al călătoriilor. Unde vă place să călătoriți cel mai mult?
- La Marbella, unde și vreau să mă mut. Acolo este un loc extraordinar, are un vibe foarte bun și acolo simt că mă încarc de fiecare dată. E like a second home for me (n.r. o a doua casă pentru mine). Îmi place când mă duc în vacanță să mă odihnesc după un an de muncă. Practic, doar în această vacanță mă duc să mă odihnesc. În rest, sunt, așa, mici trip-uri (n.r. excursii scurte).
- Odihnă, relaxare, poze și multe like-uri.
- Îmi place să mă duc într-un loc pe care îl cunosc pentru că, pentru mine, vacanță și odihnă înseamnă real odihnă. Nu să alerg să văd nu știu ce monument sau nu știu ce chestie să vizitez. Sau la ce restaurant mănânc sau nu știu unde mă duc. Toate lucrurile astea pentru mine ar fi un stres.
- Și alegeți varianta cea mai sigură și mai liniștită.
- Prefer să mă duc în locuri știute. Acolo mănânc cel mai bun sendviș, acolo beau cel mai bun cocteil. Adică știu lucrurile și atunci îmi încarc sufletul și îmi recapăt energia făcând lucruri pe care le cunosc.
- Pare varianta cea mai convenabilă și fără stres.
- Fără să alerg că nu-mi găsesc un taxi, că nu parchez bine, că merg pe tocuri. Când mă duc într-o vacanță scurtă pentru cunoaștere, îmi place foarte mult să vizitez. Mi-a plăcut Roma extraordinar de mult. M-am umplut, așa. Am stat o săptămână la Roma și efectiv m-am încărcat de istorie și de toate trăirile de acolo. Italia e un spectacol oriunde te uiți. A doua țară preferată, după Spania.
„Am concurat la Miss în facultate și-am luat locul trei”
- N-ați avut niciodată înclinații către modeling?
- Am prezentat câteva rochii pentru designeri, dar nu din postura de manechin. Ci din postura de gimnasta Irina Deleanu care prezintă o creație a unui creator. Mi-a plăcut! Am cochetat, dar nu pot să spun că a fost ceva care m-a atras foarte tare care să mă facă să rămână acolo.
- Dar în liceu ați concurat la concursul de Miss?
- În facultate și am luat locul trei. Evident, podiumul a fost plin de gimnaste de ritmică.
- Că ne-am întors la gimnastica ritmică. Ați avut o suspendare de trei ani, în 2012, după un conflict...
- Un moment dramatic din punctul de vedere al carierei. Că tot vorbeam de momente în viață.
- Ce s-a întâmplat de fapt?
- O pregăteam pe Alexandra Priscupescu încă de mică, împreună cu doamna Maria, pentru calificarea olimpică la Londra. O gimnastă foarte talentată, foarte bună, care a urmat stagiul de pregătire la Moscova. În acel concurs de calificare, Alexandra a fost foarte bună. A făcut patru execuții fără ratare.
- Așa.
- Toate specialistele din străinătate au fost de acord că a fost cea mai bună dintre cele șase care trebuia să se califice. Dar, cu toate acestea, arbitrajul fiind subiectiv, a fost pusă sub linie! Prima necalificată.
- Și ați răbufnit?
- Chestia asta a fost foarte frustrantă, faptul că practic a fost incorectă această decizie a arbitrilor. Am dat, într-adevăr, o declarație la emisiunea lui Răzvan și Dani că „așa e când îți cumperi locul la Olimpiadă”. Și de aici mi s-a tras acea suspendare.
- Trei ani!
- Cinci! Și excluderea din Uniunea Europeană. Nu mai aveam voie să particip, să-mi însoțesc echipa națională în competiții oficiale. Am ajuns la TAS cu avocat și am redus pedeapsa la 2 ani de la 5 ani și mi s-a permis accesul la toate competițiile mari.
Scandal internațional imens: „Nu ne lăsăm călcați în picioare și nu acceptăm asemenea tratament”
- Cum a fost acea perioadă pentru dumneavoastră?
- A fost greu. Simțeam nevoia să iau apărarea gimnastei noastre și României. Să arătăm că nu ne lăsăm călcați în picioare și că nu acceptăm asemenea tratament. Având în vedere că avem valoare și s-a dovedit acest lucru. Pe de altă parte, mi se spunea tot timpul că fac un deserviciu României și gimnasticii ritmice cu acest tip de atitudine.
- De ce?
- Pentru că o să ne ia lumea la ochi și o să facă și o să dreagă. Eu nu consider că a fost așa. Au fost lucruri foarte bune care s-au întâmplat post acest incident. În sensul că arbitrajul a devenit mai obiectiv.
- Credeți că...?
- S-au făcut analize la nivel de federație internațională să vadă exact ce se întâmplă și de ce am avut reacția aceasta. Eram un președinte de federație, eram o fostă gimnastă de renume mondial care a avut această atitudine. Au cercetat și au încercat să vadă ce s-a întâmplat. Arbitrajele au devenit un pic mai corecte, mai atente din momentul acela. Acest incident pe care eu l-am declanșat a adus și lucruri bune, de fapt.
- Și Simona Halep a ajuns la TAS și a primit o diminuare a suspendării.
- E clar că suntem priviți altfel afară, indiferent cât de mult ne străduim să scoatem capul. Provenim din țara din care provenim și suntem tratați altfel. Și lucrul acesta e dureros, foarte dureros și eu nu prea îl accept. De aceea și iau mereu atitudine și poziție. Încerc mereu să fac lucruri frumoase pentru România și pentru gimnastica ritmică, pentru că acesta este domeniul pe care eu îl păstoresc. Să arăt lumii că România poate să fie frumoasă. România poate să aibă oameni de valoare care își fac meseria corect. Care sunt profesioniști, decenți, demni, onorabili.
- Ce planuri aveți pentru viitor, pentru perioada următoare?
- Ne pregătim intens pentru Cupa Europei și Campionatul European. Sunt convinsă că vom face o figură frumoasă acolo. Participăm în formulă completă cu două gimnaste junioare, două senioare și cu echipa de ansamblu. Apoi facem o analiză să vedem ce mai avem de făcut pentru Jocurile Olimpice.
Femeile care au inspirat-o pe Irina Deleanu: „Regina Maria pe primul loc!”
- Și pe plan personal, prin ce vacanță vă mai vedem?
- După ce îndeplinesc toate aceste obiective, o să plec două săptămâni în Marbella să mă odihnesc. După aceea mai vedem.
- Am ajuns la final și vă rugăm să ne spuneți trei femei care v-au inspirat în viață, în carieră. Fie că le-ați cunoscut, fie că le-ați admirat de la distanță.
- Regina Maria mi s-a părut o femeie extraordinară! Mi se pare extraordinar să fii într-o asemenea poziție și să iei deciziile corecte și să joci într-o lume a bărbaților. Și mai ales la vremea respectivă. Apoi, Marie Curie și Ana Aslan...
- Din gimnastică nimeni?
- Nadia Comăneci a fost idolul copilăriei mele!
- Vă mulțumim!
- Și eu.
- Emisiunea „La feminin” poate fi urmărită ÎN FIECARE JOI, de la ora 20:00, pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici)
Cum a arătat cariera de sportivă a Irinei Deleanu
- locul VI la Jocurile Olimpice de la Barcelona, în proba individual compus
- medalie de bronz la coardă la Campionatele Mondiale desfășurate la Bruxelles (Belgia) în anul 1992
- medalie de bronz la minge la Campionatele Europene desfășurate la Goteborg (Suedia) în anul 1991
- campioană națională absolută de senioare în anii 1990, 1992 și 1993
- 2 medalii de aur și titluri de campioană balcanică de senioare în 1990, la Ploiești și în 1992, la Atena
- locul VIII, la individual compus, la Campionatele Europene de Junioare de la Tenerife (Spania) în 1989 si medalie de aur la individual compus la Cupa „Prietenia”, desfășurată în România
- medalie de bronz, la panglică și minge la Cupa Mondială pentru senioare de la Bruxelles în anul 1990
- medalie de bronz la cerc, în Cupa Europei, desfășurată la Bruxelles și locul V la individual compus, la Campionatele Mondiale de la Atena în anul 1991
- locul VI la individual compus la Campionatele Europene de la Stuttgart în 1992, iar la Campionatele Mondiale de la Bruxelles, organizate în același an, medalia de bronz la exercițiul cu coardă, calificându-se în toate cele 4 finale pe obiecte
- locul X la individual compus la Campionatele Mondiale din 1993, de la Alicante (Spania)
Urmărește aici toată emisiunea integrală cu Irina Deleanu
Citește și alte interviuri premium marca GSP:
