Articol de Remus Dinu, Raed Krishan (video) - Publicat vineri, 22 martie 2024 04:30 / Actualizat vineri, 22 martie 2024 13:46
Alina Rotaru-Kottmann, una dintre speranțele delegației României pentru Jocurile Olimpice, s-a deschis într-un interviu extins acordat Gazetei Sporturilor cu patru luni înainte de Paris ♦ S-o cunoaștem îndeaproape pe săritoarea în lungime care, la Campionatele Mondiale de vara trecută, aducea prima medalie tricoloră după 14 ani de așteptare.
- Alina Rotaru-Kottmann, despre cum s-a schimbat viața ei după bronzul de la Mondiale: „Atunci am realizat că noi am scris istorie în acea zi”
- Alina Rotaru-Kottmann, cu ochii pe Jocurile Olimpice de la Paris: „Ceea ce-mi lipsește e o finală olimpică! Abia aștept să ajungem acolo”
- Concluzii după 10 ani petrecuți în Germania: „Mai întâi mentalitatea, apoi condițiile. Am fost mult mai bine primită”
- Copilăria din alte timpuri, pe repede înainte: „În fața blocului, cu bicicleta. Totul a fost o joacă”
- „Obiectivul meu este să merg și la Jocurile din Los Angeles”
Treizeci de ani, două ediții ale Jocurilor Olimpice la activ, încă una la orizont, o medalie mondială neprețuită și un zâmbet permanent, de-a dreptul molipsitor. E rețeta care o descrie cel mai bine pe atleta aflată în plin apogeu în acest moment, practic unul dintre vârfurile de lance cu care Team România se va prezenta la vară, la Paris.
Alina Rotaru-Kottmann, una dintre speranțele României la Jocurile Olimpice
Stabilită de 10 ani în Germania, o schimbare fundamentală din viața ei pe care o descrie franc în jumătatea de oră de confesiuni făcute în sala „Ioan Soter” din Capitală, într-una dintre scurtele ei vizite la București, Alina Rotaru-Kottmann se numără printre sportivii români foarte bine poziționați în acest moment.
Bronzul de la Budapesta, o gură de oxigen pentru întreg atletismul românesc, i-a deschis noi perspective și i-a facilitat, bineînțeles, prezența la Paris, pentru ceea ce va însemna a treia ei Olimpiadă, după Rio și Tokyo. Nu și ultima, fiindcă visul Los Angeles 2028 rămâne bine întipărit în foaia ei de parcurs.
Despre obiectivul și pregătirile pentru Paris, cum s-a schimbat viața ei în ultimul an, antrenorii care i-au marcat cariera și visurile copilăriei, plus multe alte amănunte inedite, Alina Rotaru Kottmann povestește cu zâmbetul pe buze - „accesoriul” ei indispensabil - în interviul oferit reporterilor GSP.ro.
Anul olimpic a început cu locul 8 la Glasgow: „M-am îmbolnăvit într-un cantonament, am avut o răceală foarte agresivă”
- Alina, spune-mi întâi de toate cum a fost la Glasgow, la Mondialele indoor... Un rezultat care n-a fost pe măsura așteptărilor tale, bănuiesc.
- Din punctul meu de vedere, la Glasgow a fost mai greuț (râde), pentru că sezonul acesta a început nefavorabil pentru mine. M-am îmbolnăvit într-un cantonament, am avut o răceală foarte agresivă, ca foarte multe alte persoane. Acest lucru m-a dat foarte mult înapoi, iar într-un sezon de sală este „fatal” când se întâmplă așa ceva, cum a fost la mine. Am reușit la Glasgow mult mai bine decât am făcut-o la București (n.r. - la Campionatele Naționale indoor din februarie), doar că nu am putut să „bat”. Săriturile acelea au fost fără bătaie, ca să explic mai tehnic. Dar sunt mulțumită, este cea mai bună clasare a mea de până acum la un CM de sală, locul 8. De rezultat... Se putea mult mai bine, dar, ținând cont că nu am „bătut”, 6,46 metri este deja un rezultat foarte OK. Chiar am vorbit cu antrenorul meu...
- Ce anume?
- Am analizat, noi am primit analiza biomecanică a săriturilor din Glasgow. Am avut una dintre cele mai mari viteze pe elan dintre toate săritoarele, doar că, la mine, „bătaia” a durat cu aproape 2,6 mai mult decât la Budapesta. Simplu, asta înseamnă că nu am „bătut”, într-un cuvânt.
Alina Rotaru-Kottmann și secretele probei sale: „Atletul se face iarna, așa spunem noi”
- Poți să ne descrii care-s diferențele concrete, la nivel tehnic, între competițiile care se desfășoară în sală și cele outdoor? Fiindcă te-am auzit de foarte multe ori spunând că preferi să fii afară, în caniculă.
- Diferențele sunt foarte mari. Sezonul de sală este foarte scurt, vii după o perioadă de pregătire foarte lungă, fiindcă atletul se face iarna, așa spunem noi. Se face în lunile septembrie-decembrie, când tu te antrenezi mult mai mult. Perioada de sală este foarte mică, sunt aproape două luni. Adică... Dacă ai greșeli, nu prea ai timp să le mai repari. În sală nu ai vânt, e aceeași vreme peste tot, e un pic altfel, iar câteodată sari pe un podium, ceea ce se întâmplă mai rar în sezonul de aer liber. Și în sezonul în aer liber ai posibilitatea de a sări pe un podium, la concursurile care se țin în centrul orașului, unde se amenajează pista de atletism.
- Și afară?
- Îmi place mai mult afară pentru că pot sări mai mult, din punctul meu de vedere. Sezonul este mai lung, ai timp să te pregătești pentru anumite competiții. Și mai ai și vremea (n.r zâmbește larg). Mie îmi place foarte mult când este mai cald, cum a fost la Budapesta (n.r. - la Mondialele din vara trecută).
- Și cum va fi la Paris!
- Da, așa cum este în orașele mari, fiindcă eu sunt născută în București și sunt obișnuită cu căldura. Și mai ai și vântul. La anumite concursuri, vântul te poate ajuta, dar la alte concursuri te poate trage în jos. Chiar dacă ai vânt din față, îți poate lua între 10 și 15 centimetri, depinde de săritură. Dar vântul din spate te poate ajuta.
- Cum treci peste un concurs în care nu ai performat așa cum ți-ai fi dorit? E vreun truc, vreo magie care să te facă să te simți mai bine?
- Noi analizăm orice concurs, chiar dacă e bun sau rău. Mie îmi place să concurez! Mă ajută să devin mai bună la fiecare concurs. Peste un concurs mai greu... Primele ore sunt un pic mai dificile, până aflăm ceea ce s-a întâmplat și de ce. Dar în momentul în care am aflat de ce s-a întâmplat ceva și ce mai avem de lucrat, am și uitat de acel concurs.
- Dar în timpul copetițiilor cum ești? Intri într-o stare de transă, într-o bulă?
- Da, devin foarte focusată. Antrenorul meu spune că intru în tunel (râde). Cu persoanele din jur devin un pic agresivă, pentru că vreau să fiu drăguță, cum sunt eu normal, dar în același timp nici nu vreau să-mi dau prea multă energie. Vreau să mă gândesc doar la ceea ce fac, iar câteodată sunt un pic agresivă cu persoanele din jur.
- Apropo, în toate aparițiile tale de la TV ai o energie aparte, un zâmbet molipisitor. Așa ești în permanență?
- Da, așa sunt în permanență, mai ales când fac sport.
Alina Rotaru-Kottmann, despre cum s-a schimbat viața ei după bronzul de la Mondiale: „Atunci am realizat că noi am scris istorie în acea zi”
- Cum s-a schimbat viața ta după medalia cucerită anul trecut la Budapesta?
- Presiunea încă nu o simt, dar a fost o senzație pe care vreau s-o mai trăiesc, un moment foarte frumos. Ce s-a schimbat? Nu s-au schimbat prea multe, pregătirea rămâne cam aceeași. Noi aveam un plan făcut pentru Jocurile Olimpice din Paris. E altfel când te duci la un concurs, pentru că, de exemplu, anul acesta voi participa în Diamond League fără să am nicio problemă. Datorită medaliei, sunt invitată și în aceste concursuri, până acum eram pe lista de așteptare și cu o zi-două înainte, dacă se elibera vreun loc, mergeam și eu sau nu.
- Iar acum...
- Acum nu mai am această problemă. Apoi, acel rezultat a însemnat reconfirmarea standardului de așteptare pentru Jocurile Olimpice și am un stres mai puțin față de alți sportivi. Nu mai trebuie să alerg după standard și cred că acesta este cel mai mare lucru.
- Ai căpătat, totuși, și o masă de fani, ești mai solicitată, primești mai multe mesaje pe rețelele de socializare?
- Da, așa este. Și ceea ce-mi place foarte mult este că acum, când am fost în București, sunt foarte mulți copii care vor să facă poze cu mine și mă bucur că inspir noua generație.
- De 14 ani nu mai reușise România un rezultat atât de mare la Mondiale. Din punctul acesta de vedere, cum te-ai simțit să fii în postura de a aduce țării o medalie după atâta timp?
- Sincer, lucrul acesta l-am realizat puțin mai târziu. Această medalie, atunci, pe moment, a însemnat foarte mult, fiindcă am așteptat acest lucru de mult, mult timp, după atâtea finale. Și acest lucru l-am realizat după ce am primit medalia, după ceremonia de premiere. În momentul în care doamna Anișoara Cușmir (n.r. - președinta FRA) m-a felicitat, atunci am realizat că noi am scris, pur și simplu, istorie în ziua aceea.
- Iar a doua zi dimineața ai verificat telefonul să vezi dacă ai visat sau nu.
- Exact asta am făcut, m-am mai uitat o dată la rezultate, pentru că nu-mi venea să cred.
„E ca un puzzle, ai nevoie de toate piesele pentru a ajunge la rezultatul propus”
- Ce face proba ta una atât de dificilă? Poți să ne spui care ar fi secretele săriturii în lungime?
- Eu și antrenorul meu spunem că proba aceasta este ca un puzzle și trebuie să avem toate piesele pentru a ajunge la rezultatul pe care ni l-am propus noi. Proba de săritură în lungime este o probă de viteză. Trebuie neapărat să ai viteză. Fără viteză, nu ai nicio șansă! De exemplu, în Glasgow am avut viteză, dar nu am putut să „bat”. Bătaia este foarte importantă, fiindcă trebuie să poți sări din acea viteză. Dacă bătaia este mai înceată, sari 6,40 m., cum s-a întâmplat (râde). Dar dacă totul se leagă, cum a fost în Budapesta - și viteza a fost acolo, și „bătaia” a fost acolo - poți ajunge chiar la o medalie. Ce o face dificilă?
- Exact, ce anume?
- Pragul o face dificilă! Fiindcă pragul are 20 de centimetri, iar pentru ca săritura să fie validă, tu trebuie să vii pe acea bucată de lemn albă. Acolo, la femei, elanul tău este între 37 și 41 de metri... Sau 45 la unele, depinde de la persoană la persoană. În acea viteză, mărimea pasului trebuie să fie cât mai constantă. Aici lucrăm foarte mult noi. Nu doar că facem viteză pură, lucrăm și pentru acest pas, pentru ca el să se automatizeze, iar în concurs să fiu cât mai precisă la prag.
- Iar tehnica?
- Tehnica săriturii este de la atlet la atlet diferită. Fiecare are altă tehnică, eu sar cu un pas și jumătate, așa am învățat, așa sar de când aveam 7 ani, nu am sărit altfel. Am încercat să duc acest lucru la perfecționare prin săritură, prin tehnică a aterizării.
- Țintești în continuare acel obiectiv de 7 metri, nu? Știu că e principala bornă pe care vrei să o atingi. (n.r. recordul ei este de 6,96 metri, reușit în Germania, în 2023).
- Așa este, acela este cel mai mare vis al meu. Și este și posibil!
2017e anul în care Alina Rotaru-Kottmann a cucerit aurul la Universiada de la Taipei
Alina Rotaru-Kottmann, cu ochii pe Jocurile Olimpice de la Paris: „Ceea ce-mi lipsește e o finală olimpică! Abia aștept să ajungem acolo”
- Mai sunt patru luni până la Jocurile Olimpice, care sunt astăzi senzațiile tale?
- Mă gândesc în fiecare zi la Jocurile Olimpice. Urmăresc foarte mult site-ul lor, pentru că îmi place să urmăresc și să mă informez despre toate noutățile. Am văzut satul olimpic de curând și abia aștept să ajungem acolo.
- Tu ai mai fost prezentă la două ediții, ce aștepți cel mai mult, cu cea mai mare înflăcărare? Atmosfera din Satul Olimpic, ceremonia de deschidere, care se anunță una grandioasă, pe Sena...
- Așa este, am mai fost la două ediții ale Jocurilor Olimpice. Cea din Rio de Janeiro și cea din Tokyo. Ele au fost altfel, la Rio eram prea tânără și am fost foarte târziu, nu am fost nici la deschidere, nici la închidere, am fost doar 5 zile acolo, pentru concurs. Iar în Tokyo a fost cu pandemia, tot cinci zile am stat acolo, în Satul Olimpic. Am fost și într-un pre-cantonament, tot în Tokyo, dar acela a fost în condiții de COVID, așa că nu am văzut absolut nimic, cu excepția stadionului și hotelului. Sper să fie o ediție a Jocurilor Olimpice normală. Din păcate, nici de data aceasta nu voi fi prezentă la ceremonia de deschidere.
- Nu?
- Nu, pentru că mă voi afla într-un pre-cantonament în acea perioadă, iar atletismul începe un pic mai târziu, noi suntem în luna august.
- Orașul? Te îmbie?
- Toată lumea spune că am mai fost, dar nu am mai fost niciodată în Paris (râde). Este la trei ore de mers cu trenul de Stuttgart (n.r. reședința Alinei) și nu am ajuns niciodată acolo, dar o să ajung în august, poate chiar înainte de august, fiindcă va fi un concurs în Paris. Vom vedea dacă voi participa sau nu.
- Iar în privința obiectivului de la Paris?
- Ce-mi lipsește mie în cariera aceasta este o finală olimpică, iar acest lucru este principalul obiectiv.
- Am văzut bucuria ta sinceră după rezultatul de la Budapesta, te-ai gândit oare cum ai celebra și cum te-ai manifesta dacă ai reuși o medalie la Jocuri?
- Nu știu... O să vedem pe moment ce se va întâmpla (râde). Acel moment a fost unic. M-am bucurat când am văzut rezultatul, dar apoi, după câteva secunde, mi-am spus: «Oh, nu! Mai sunt două fete de sărit!». Apoi am stat în stres, timp de cinci minute, să văd ce se va întâmpla. N-am știut ce fac în acel moment, m-am bucurat pur și simplu sincer, așa cum mă bucur eu.
- Până la Paris, programul tău din perioada următoare, din aceste trei-patru luni, cum va arăta?
- Vom începe pregătirea directă în Stuttgart, acolo unde mă antrenez până la următorul concurs, care e deja foarte aproape. Voi participa acolo pe 27 aprilie, deci foarte rapid. Dar pentru aceste concursuri nu mă voi pregăti, merg doar să vedem pe unde suntem. Unul dintre concursuri este în Dubai, vom fi câteva zile acolo și vom mai rămâne încă o săptămână în Dubai, pentru a ne antrena un pic la căldură. În momentul în care ne întoarcem, vom vedea dacă mai facem un concurs înainte de Campionatul European, care este în Roma, între 6 și 12 iunie. Sezonul acesta este foarte strâns, nu știu dacă voi mai face ceva și în luna mai, depinde și de vreme.
- De vreme?
- Da, fiindcă nu vreau să risc să mă accidentez, să merg undeva unde sunt 9 grade sau 12 grade și ploaie. Dacă particip la un concurs, vreau să am cel puțin 20 de grade pentru a nu risca vreo accidentare.
- Și după Campionatul European?
- Va mai fi maximum un concurs până la Jocuri, cred eu. Mai mult, nu. Facem exact cum am făcut anul trecut. Și anul trecut a fost cam la fel cu ce vom face anul acesta. În loc de Campionat European, am avut Jocurile Europei, apoi am mai avut două concursuri și Budapesta. Cam așa planificăm și în acest an.
Concluzii după 10 ani petrecuți în Germania: „Mai întâi mentalitatea, apoi condițiile. Am fost mult mai bine primită”
- Povestește-ne puțin despre chimia ta cu Mihai Corucle, antrenorul tău, fiindcă este un parteneriat de lungă durată, întotdeauna ai avut doar cuvinte de laudă la adresa dânsului. Când a început colaborarea?
- A început la sfârșitul anului 2014, deci sunt 10 ani anul acesta de când lucrăm împreună. Este cea mai lungă colaborare cu un antrenor. Am mai avut doi antrenori înainte, Mădălina Ivan, cu care am lucrat șapte ani, apoi cu Adrian Ghioroaie, tot șapte ani (n.r. fostul mare antrenor de la Steaua, care a încetat din viață în martie. Alina se emoționează în momentul în care vorbește despre el). Apoi am mers în cantonament în Germania, în Stuttgart, și am schimbat antrenorul, mă antrenez cu Mihai Corucle.
- Cel mai important antrenor al tău.
- Pot spune că, din primul moment în care ne-am văzut, ne-am potrivit perfect. Noi ne asemănăm foarte mult. Suntem cei mai buni prieteni, este precum un frate mai mare sau ca un tată, pentru că are trei copii apropiați de vârsta mea și ne înțelegem foarte bine.
- Sunt zece ani de când tu te-ai mutat în Germania, cât de mult s-a schimbat viața ta în această perioadă?
- S-a schimbat foarte mult, mai întâi mentalitatea din Germania. Orașul... Eu vin dintr-o capitală, iar Stuttgart este un oraș mult mai mic. Acest lucru a fost un pic mai greu pentru mine, dar totul a devenit mai ușor fiindcă am vorbit limba română, antrenorul meu (n.r. Mihai Corucle) fiind născut tot în București. A contat foarte mult, nu am avut stresul să învăț limba germană. Sala, tot complexul, colegii... În sport, e altfel decât în viața reală, toți suntem mult mai apropiați, mult mai prietenoși, e o altă viață. Am fost mult mai bine primită.
- Vorbeai de mentalități, dar condițiile?
- Exact, condițiile-s mult mai bune. Ce-mi place acolo... În ultimii ani, eu m-am antrenat tot timpul singură. Când am ajuns în Germania, am avut o grupă în jurul meu. Acest lucru a fost puțin ciudat la început, dar acum nu pot lucra fără ei.
Copilăria din alte timpuri, pe repede înainte: „În fața blocului, cu bicicleta. Totul a fost o joacă”
- Cum a fost copilăria ta și cum ai ajuns să faci atletism?
- Copilăria mea a fost foarte frumoasă, m-am jucat foarte mult în fața blocului. Mergeam foarte mult cu bicicleta, eram foarte activă și din acest motiv voiam foarte mult să merg la un sport. Am încercat mai multe sporturi până să ajung la atletism. Am făcut dansuri sportive, dar era un sport foarte costisitor, și apoi am mai mers la Palatul Copiilor, unde mama a deschis fiecare ușă, iar eu vedeam ce sport este. Mă băga înăuntru, spuneam: «Nu-mi place, următorul!». Și tot așa. Dar eu îmi doream foarte mult să ajung la atletism. Pe vremea aceea, o campioană olimpică era pe o sticlă de apă minerală (n.r. Gabriela Szabo), era an olimpic, 2000, iar în acel moment am spus că vreau să ajung și eu la atletism. A mai durat un pic, dar am ajuns la atletism.
- Ce idoli ai avut în acest sport?
- Gabriela Szabo, Oana Pantelimon, Anișoara Cușmir, Vali Ionescu și Marian Oprea.
- Și din atletismul contemporan ai pe cineva pe care să-l urmărești cu atenție, pe care să-l admiri în mod special?
- Sunt, dar nu pot să-i numesc idoil, pentru că sunt prieteni. Îmi place de „Mondo” Duplantis... Pentru că săritura în lugime este în același timp cu săritura cu prăjina și suntem mereu la aceleași concursuri. De la săritura în lungime toate-mi sunt prietene, așa că mi-este foarte greu...(râde). Câteodată stau cu ele în cameră, așa că este greu să zic o persoană anume. Ceea ce mă impresionează e când vezi acea ștachetă la șase metri... E ceva extraterestru, rămâi fără cuvinte!
„Am nevoie de atenție”
- Cum ai descrie-o pe atleta Alina Rotaru-Kottmann?
- Un atlet care are multă personalitate, cred că pentru colegii mei e greu să se antreneze cu mine, pentru că eu am nevoie de atenție (râde). Toți sportivii de performanță au nevoie de atenție. Plus că... Dacă nu-mi place un exercițiu, pun foarte multe întrebări. Câteodată, ceea nu-mi place nu prea fac cu drag.
- Te întrebam mai devreme de copilăria ta, bănuiesc că au fost și foarte multe sacrificii, nu-i așa?
- La mine totul a fost o joacă pentru foarte mult timp. La doamna Mădălina Ivan, șapte ani ne-am jucat încontinuu! Aveam o grupă mare de copii, totul a fost ca o joacă. Plus că aveam timp să-mi fac și temele și mai ieșeam puțin și în fața blocului. Când ești copil, nu te antrenezi de două ori pe zi, ai week-end-ul liber. Apoi am început cantonamentele după 14 ani, când am ajuns la CSA Steaua, atunci s-a schimbat absolut totul. Am primit cantonamente, am devenit un atlet semi-profesonist, pot spune. Cam de atunci a început sportul. Sacrificii? Au fost...
- Ce anume?
- De exemplu, la aceste baluri de final de an unde erau colegii mei nu puteam să merg, pentru că eram în cantonament și era foarte greu.
- În afara atletismului, ce pasiuni ai? Urmărești vreun sport anume, faci anumite activități în timpul liber limitat pe care-l ai?
- Sporturile le urmăresc cam pe toate, cam tot ce este de echipă, dar și pe cele individuale. Îmi place să-mi urmăresc colegii. Mi-ar plăcea să fac puțin mai mult badminton în timpul liber, fiindcă eu am jucat cinci ani badminton la școala sportivă. Dar o să am timp după carieră, fiindcă te poți accidenta și este foarte riscant. În rest, îmi place să mă plimb, să gătesc.
- Ce-ai gătit ultima oară?
- N-am gătit, pentru sunt la mama acasă și mama îmi gătește (râde copios).
- Dar care-i felul tău favorit de mâncare?
- Înainte de concurs, mie-mi place să mănânc șinițel de pui cu piure. Felul preferat? Cartofii prăjiți!
- Filme, seriale, cărți?
- Da, clar! Urmăresc seriale, filme, între antrenamente sau seara. Acum am terminat Yellowstone și chiar mi-a plăcut, a fost foarte interesant.
- Pe rețelele de socializare cât timp pierzi?
- Sunt mai mult pe Instagram decât pe Facebook, dar pe amândouă le gestionez destul de bine.
„Obiectivul meu este să merg și la Jocurile din Los Angeles”
- Aminteai puțin de planurile tale de la finalul carierei... Apropo, ne mai întâlnim și în 2028?
- Da, ne vom vedea și în 2028, obiectivul meu este să merg și la Jocurile din Los Angeles. Am fost anul trecut, imediat după Budapesta, am văzut stadionul și am zis: «OK, trebuie să mergem acolo».
- Ca sportiv, ai călătorit prin toată lumea... Ai un oraș apropiat de sufletul tău, un loc unde te-ai simțit cu adevărat bine?
- Mă simt foarte bine în Grecia, îmi plac oamenii de acolo, îmi place mâncarea și pur și simplu am un sentiment... Mă simt bine când sunt acolo. Dar ceea ce mi-a mai rămas întipărit în cap, ceva ce-mi place, este Singapore, pentru că acolo am avut niște emoții și niște trăiri foarte frumoase.
- Ce visa copilul Alina Rotaru-Kottmann?
- Să ajungă la Jocurile Olimpice!
7 aniavea Alina în momentul în care a început atletismul, ea debutând la Clubul Sportiv Școlar „Dinamo”
Citește și alte știri despre Jocurile Olimpice:
Satul Olimpic de la Paris a fost inaugurat, iar președintele Macron a asigurat că va înota în Sena
