Cel care râdea „ca prostul”

Au crescut copiii românilor care au emigrat în Occident. Diaspora începe să fie reprezentată de a doua generație. Sunt tinerii născuți și crescuți acolo. Sunt cei care au mers la școală în țara de adopție a părinților, dar care pentru ei înseamnă propria țară. Unii dintre aceștia abia dacă mai știu limba română. Sau pretind că nu o știu pentru că nici măcar acasă, în familie, nu s-ar mai vorbi românește. Pentru mine e un exercițiu de imaginație destul de greu. Îi și vezi pe moldovenii și pe ardelenii noștri discutând între ei doar în limba lui Dante Aligheri. Sau a lui Cervantes, sau a lui Shakespeare. Let it be, cum ar fi zis John Lennon.

Cu gândul la squadra azzurra

Unul dintre acești copii de români plecați la muncă "afară" este Daniel Boloca, fost la Frosinone, iar din vară jucătorul lui Sassuolo. Boloca împlinește 25 de ani în decembrie și este cunoscut în România mai puțin pentru faptele fotbalistice și mai mult pentru refuzul de a mai onora convocările la echipa noastră națională. Fotbalistul exprimându-și în schimb dorința de a răspunde unei eventuale selecții pentru Squadra Azzurra. Boloca a apucat să joace 7-8 minute pentru România într-un meci cu Slovenia din noiembrie 2022, dar dat fiind caracterul amical al respectivului meci el ar avea dreptul să joace pentru naționala Italiei. Unde a și fost chemat la un trial la finalul aceluiași an 2022 de fostul selecționer Roberto Mancini.

Dezgustat fără motiv

După ce a interpretat rolul primadonei distribuită în rolul menajerei, acuzând o presupusă lipsă de atenție de la convocarea de acum un an, Boloca a anunțat că renunță la naționala României și, concomitent, că așteaptă să fie convocat la aceea a Italiei. Într-un interviu acordat recent site-ului sportiv Cronache Spogliatolio (Cronici de Vestiar), mijlocașul lui Sassuolo nuanțează contactul cu oficialii FRF și cu vremelnicii lui colegi de la lot, lăsând să se înțeleagă că între el și România (echipă, oameni, țară) nu a fost decât un soi de nepotrivire de caracter. Deși toată lumea îl trata "într-un mod rafinat" și încerca să fie drăguță cu el, să îl integreze.

Unde îi era inima? Dar o avea?

Ce mai, băiatul nu înțelegea neam româna și ca să facă față dădea din cap, râzând, citez, "ca prostul". Cu alte cuvinte, s-a simțit corp străin și a decis să renunțe. Asta, explică Boloca în interviu, în pofida dorinței părinților, care țineau ca băiatul lor să joace pentru România. Dar el susține, îl citez încă o dată, "dacă mergi la națională o faci cu inima". Or, inima lui era la altă națională decât cea care îl chemase, motiv pentru care în intervenția de acum pare că se scuză. Dar are pentru ce? Este de acuzat Boloca din cauză că preferă Italia, în dauna țării din care au plecat părinții lui? Poate că tocmai acesta e unul dintre motivele refuzului, faptul că mama și tatăl lui nu au plecat din România de bine ce le era. Dar știe el de ce ai lui au plecat spre alte zări?

Realism în oglindă

Încă de acum niște ani, Andrei Vochin îmi spunea că federația ar trebui să se ocupe de atragerea copiilor de români din străinătate, care sunt pe cale să devină sau au ajuns deja fotbaliști. Sunt o miză acești copii, îmi atrăgea atenția Andrei, preocupat să pună în practică idei care nu emană din zona cu iz corporatist a federației. Utopie? În cazul particular al lui Boloca, da. Sunt însă și copii care dintr-un realism în oglindă cu al lui Boloca să viseze la naționala României, probabil și pentru că reprezentativa țării de rezidență le este inaccesibilă. Posibil că unii, scuzați clișeul, chiar simt românește. Din motive care nu țin numai de influența părinților.

Renaturalizarea

Nu toți sunt pragmatici (sau mercenari?) ca Boloca. Complicată întreprindere să îi găsești pe cei care au și calitate fotbalistică și dorința de a evolua pentru România. În fond, este o formă de a-i naturaliza pe unii de-ai tăi. Sau de a-i renaturaliza. În rest, după plecarea lui Mancini și instalarea lui Spalletti, bag seamă că squadra azzurra nu se grăbește să nu-l piardă pe Boloca. Cum am făcut noi cu Enes Sali!