Scrisoare către nemuritori

Problema cu moartea e că nu îți mai aparţii. Ceilalţi umplu locul. Nemaiavând dreptul la tine însuţi, te laşi pe mâna celorlalţi. Cu cât te-au cunoscut mai puţini, cu atât mai bine, căci riscul de a cădea în siropoşenie şi ipocrizie la necrolog se reduce.

Încercarea

Dispariţia oamenilor publici e o adevărată încercare pentru societate, care simte nevoia ireprimabilă să ridice exprimarea durerii la altitudinea celui decedat. Cu cât mai sus e plasat în conştiinţa masei, cu atât vocea doliului e forţată către octave nefireşti, virând în distorsie.

Oamenii ori amuţesc (varianta ideală), ori se întrec în ode care nu fac cinste nici lor, nici dispărutului şi nici genului artistic. Oricât ai fi de discret, de civilizat, cu o viaţă invitând la moderaţie, există riscul iminent al derapajului jelaniei. Oamenii pur şi simplu nu se pot abţine. Sufleţelul le dă pe dinafară.

Neplecarea

Iată de ce mi se pare că trăiesc un mic miracol. Ivan Patzaichin, cea mai blândă fiară de pradă a medaliilor, ne-a disciplinat pe toţi. Ne-a aliniat, ne-a topit detentele patetice, ne-a tras la mal. Cum a reuşit e un mister. În toate aceste zile n-am receptat nicio notă falsă.

Or fi fost, dar s-au înecat, probabil, în marea de tristeţe reţinută, de manifestare a durerii fără zurgălăi. Pare că Ivan a intrat în fiecare dintre noi, ne-a vizitat înainte să plece şi ne-a tăiat discret acutele. De fapt, asta e cel mai tare, Ivan nici nu a plecat. De obicei ăsta e un clişeu gros, o figură de stil ratată care îţi dă cu acru la stomac. Oamenii morţi nu rămân. Da, dar cu condiţia să moară cu totul. Or, senzaţia e că Ivan nu a murit. Nu cu adevărat.

A rămas o entitate imaterială care nu e doar o amintire, estompată fatalmente în timp, ci pur şi simplu o prezenţă ca atare, pe care nu poţi pune mâna, dar nici nu o poţi nega. E greu de explicat pentru cine nu resimte această subiectivă, dar trainică realitate. De aceea, între toate flic-flacurile zilnice, să porţi cu tine, în tine, această minunată revelaţie merită câteva vorbe pentru cei care se cred, şi o vreme chiar sunt, nemuritori.

El, noi şi cei noi

Cei tineri. Sportivi de preferinţă. Oameni care îşi ţin anii cu nonşalanţă, cu nebunii, cu tatuaje, freze, impresii, valori şi amiciţii vădind, mai toate, o strălucitoare existenţă exterioară şi o perfectă paragină interioară. Nicio dojană, chiar nu! E firesc, când viaţa nu are sfârşit ai credinţa sinceră că nu contează ce faci, că poţi experimenta toate prostiile, poţi încerca orice, oricum drumul îţi va merge doar în sus.

E minunea începutului. În toiul acestei petreceri cu lăutari reali sau imaginari le-aş spune că dacă va veni vreodată ceasul vreunei lehamite, al unei răscruci, dacă vor simţi ceva ca o răceală care se apropie fără să ştie de unde vine, ar putea să-i facă o vizită acestui om care a plecat fără să dispară.

Ivan iubeşte tinerii pentru că e blocat în tinereţe şi aşa va fi veşnic. Ivan le poate vorbi pe limba lor. Îi poate învăţa cu acele cuvinte care nouă ne lipsesc cum te poţi regăsi fără să renegi anii aceştia împărăteşti. În felul acesta, mai ales acesta, Ivan rămâne, pentru cei tineri, pentru oamenii ce vor veni. Un far.